– ROȘU, ALB ȘI VERDE –

Pot să zic că sunt unul dintre acei oameni prosti care își iubește țara. Îmi place România, chiar dacă e nedreaptă și de căcat uneori. Până la urmă e țara în care m-am născut și n-am de gând să o reneg din cauza unor idioți în costume apretate și portofele burdușite care își bat joc de ea. E frumoasă şi e a mea. Şi o ador mai ales când ninge.

În urmă cu vreo două săptămâni, o prietenă din liceu a plecat în Cluj să-şi găsească chirie. A vorbit cu cineva înainte și urma să vadă camera și să se cunoască mai bine cu viitoarele colege de apartament. Ajunsă acolo, a primit un mare NU pentru că gagicile erau unguroaice și prietena mea nu vorbea ioc ungurește. Așa că a trebuit să facă drumul înapoi și să-şi găsească altă gazdă. Adică a parcurs 460 km degeaba.

Continue Reading

– ÎNCUIAȚI ÎN PROPRIA LUME –

Uneori stau și mă gândesc cum ar fi fost viața mea dacă nu aș fi plecat la facultate. Dacă aș fi rămas ca părinții mei, într-un oraș mic, unde viața e mereu liniștită și tot ce poți face este să vizitezi piața de două ori pe săptămână. Cu aceleași străzi și aceleași decorații de Crăciun. Uneori cu aceleași fețe obosite. Stau și mă întreb cum reușesc să facă asta de 20 și ceva de ani.

M-am mutat în București în urmă cu un an, aproape doi, și pot să spun cu mâna pe inimă că n-aș putea să mă întorc în vechiul meu oraș. Nu, nu mi-am luat fițe de capitală, doar că simt că locul meu nu mai e acolo de când am plecat. Normal că mereu îmi va fi dor de casă, de ai mei, de prietenii din liceu și de cofetăria cu cei mai buni cartofi de ciocolată din lume. Și mă voi întoarce de fiecare dată când se va întâmpla asta, să mă bucur din nou de ele. Doar că oricât de mult m-aș încăpățâna să stau, să-mi reiau viața de acolo, simt că orașul mă dă afară.

Continue Reading

– CU TALENTUL DE MÂNĂ –

Nu m-am considerat niciodată o persoană talentată. La școală nu mă lăudau profesorii până uitau să-și mai țină ora și rare erau momentele în care excelam la ceva anume. Mă vedeam o elevă mediocră, cum s-ar spune, dar nu sufeream din cauza asta. Nu aveam o materie preferată, dar îmi plăcea să învăț cam la orice. Îmi plăcea și matematica, doar că mă panicam la examene prea tare și luam cele mai mici note din clasă. Cât timp eram la liceu, am rugat-o pe maică mea să mă dea la lecții de chitară clasică. Îmi plăcea totul la instrumentul ăla: forma, sunetele pe care le scotea, îmi plăcea ideea de acorduri și de degete însemnate din cauza repetițiilor. Îmi terorizam prietenele de fiecare dată când auzeam o chitară și mă gândeam să-i omor în secret pe cei care aveau una acasă și să le-o fur.

Dar mi-a trecut repede.

Pentru mine a începe să cânți la un instrument însemna să ai voce. Să ai talent nativ pentru asta, să te descopere un profesor de muzică și să te ducă la festivaluri sau concursuri pentru a striga în gura mare cât de mândru e de tine. Eu nu prea eram făcută pentru asta. Aveam cam 14 ani pe atunci și-mi vedeam limitate șansele de a începe să iau lecții pentru că pur și simplu eram afoană. Plus că îmi trecuse timpul. Oamenii care cântă, trebuie să înceapă de mici să studieze, să aibă o pregătire riguroasă. Așa că mi-am zis că muzica nu e pentru oricine și m-am consolat cu gândul că o să-i ascult pe alții şi o să-mi treacă. În mintea mea, artiștii adevărați se nășteau cu o chitară atârnată de gât.

Continue Reading

Spiritul pierdut al Crăciunului.

De când sunt mică și până acum mi-a plăcut să stau acasă de Crăciun. Îmi place tot ce înseamnă sărbătoarea asta, e perioada mea preferată din an și dacă aș putea, aș prelungi-o cel puțin o lună. Îmi place că e frig și mi se face nasul roșu, chiar dacă arăt mai ceva ca Rudolph. Îmi place că după ce țin tot postul, parcă mâncarea e mai gustoasă. Sunt fanul numărul unu al instalațiilor din orașe și dacă aș putea, m-aș teleporta în fiecare în parte, doar pentru a le vedea pe toate. Dar sunt studentă și n-am bani. Îmi place să împodobesc bradul cu ai mei, chiar dacă de obicei durează 3 ore până îl fixează tati în suport. Sunt faine filmele de Crăciun, chiar dacă au niște subiecte de îți vine să plângi, și sunt faine și emisiunile tematice, dacă te uiți cu oamenii potriviți.

Continue Reading

E o rușine să împarți pliante?

Mergeam zilele trecute la facultate și erau la metrou două fete, cam de vârsta mea, micuțe și drăguțe care se plimbau și împărțeau hârtii cartonate necunoscuților. Nu păreau triste sau îngrijorate, dar nici nu radiau de fericire. Pur și simplu își făceau treaba. Unii trecători întindeau mâna pentru a cuprinde bine pliantul, alții se strâmbau și le priveau cu superioritate, de parcă împărțeau căcat la bucată. Nici nu știu ce e mai dureros: să primești un refuz din partea persoanei care stă în fața ta sau să vezi jumătate din numărul pliantelor în tomberon? Adică să pari neimportant pentru ceilalți sau să-ți arunce munca la gunoi?

Continue Reading

PIESE ORIGINALE sau COVER-URI?

Săptămâna trecută am mers la mai multe concerte decât am fost în toată viața. E cam singurul meu mod de distracție când ies în oraș pentru că mi se pare că locul prinde viață atunci când cineva cântă și simte piesele. Cu instrumente cu tot. Prefer să aud versurile melodiilor, în schimbul ritmului, uneori deranjant, din mix-urile DJ-ului. Deși, nici acolo nu îmi e greu să mă distrez dacă sunt cu persoane care mă fac să mă simt în largul meu.

Aveam 10 ani când am fost la primul meu concert. Erau zilele orașului și erau invitați printre alții, cei de la trupa SIMPLU. Atunci am început să devin un fan înflăcărat al concertelor, deși, la noi în Petroșani sunt doar două pe an: unul la începutul toamnei și unul la începutul verii. Foarte rar, mai sunt chemați artiști (de cele mai multe ori aceeași) să cânte prin cluburi. Pe lângă faptul că încă țin minte toate mișcările de dans pe care le-am avut atunci cu prietena mea, țin minte și că publicul dansa și cânta, acoperindu-l uneori pe solist. Ceea ce mi se părea super. Să vezi oameni care au venit pentru tine și pe lângă asta, să-i vezi fredonând ceva al tău, era pentru mine dumnezeiesc.

 

Continue Reading

Doar cu legitimația de student.

Am să încep cu o poveste. Sunt anul II la jurnalism și până acum am trimis zeci de mail-uri și mesaje private, am formulat o grămadă de cereri pentru a putea face practică undeva în domeniu, am trimis mesaje la radio și la toate revistele posibile (la un moment dat mă gândeam că mă știu toți redactorii-șefi). Am mers în vizită în redacții, unde mă priveau ciudat până și oamenii de pază. Am trimis mesaje celor din Parlament pentru a-mi acorda acreditarea și a putea să particip la conferințe de presă. Am sunat la departamente de relații publice pentru același lucru. Am trimis mail-uri primăriei de la mine din oraș pentru a mă informa cu privire la niște investiții făcute acum trei ani. Am dat mesaje cântărețiilor preferați pentru că-mi doream să scriu despre ei și în naivitatea mea chiar credeam că-mi vor răspunde. Am încercat să trimit mesaje până și celor care prezintă emisiunea mea preferată.

Continue Reading

VIVO – locul în care ești doar tu și un hamburger delicios.

Săptămâna trecută, pentru prima dată în viață, am fost la Vivo, să mă răsfăț. Auzisem de locușorul ăsta de când m-am mutat în București și le dădeam inimă tuturor oamenilor care mâncau acolo. Arătau așa de bine gustările și cartofii în găletuță, încât din spatele ecranului, îmi venea să le mănânc până și platourile.

De poftă și foame, am ajuns cu o oră mai repede pentru că nu citisem înainte că bucătaria se deschide abia la 12:00. Când am intrat nu era mai nimeni. Bine, absolut nimeni. Cine ar fi nebun să mănânce cu noaptea-n cap, la fast-food, vinerea? Am comandat ceva de băut și am așteptat liniștită ora prânzului.

Continue Reading

Taximetriștii aka nesimțiții în mașini galbene.

Sunt câteva chestii pe lumea asta pe care nu le suport. Dincolo de mincinoși, fițoși, francezi și oameni care au prea mulți bani și își bat joc de ei, nu-mi plac TAXIMETRIȘTII. Idioții ăia în mașini galbene care nu respectă ceea ce trebuie să facă și se comportă de parcă ar conduce lumea, nu un căcat de Dacie ruginită. De când mă știu urăsc să plec cu taxiul, nu suport să îl comand și mă doare inima când mi se cer sume de peste 10 lei pe o călătorie, pentru că îmi calculez în gând câte cafele aș fi putut să beau sau câtă ciocolată îmi luam de la Mega de banii ăia.

Am pățit-o nașpa de tot în weekend, când trebuia să ajung acasă la 4 in the morning, iar la 8 să mă trezesc să plec în altă parte. Mi s-a descărcat minunatul telefon și numai aveam nici net, nici aplicație, nici baterie. BRUSC. Așa că am decis să merg la câteva mașini cu beculețul verde de la taxi aprins și să-i rog să mă ducă acasă. Pentru că picioarele mele se transformaseră în furnici umblătoare și abia călcam. Asta pățești dacă mergi la concerte și nu-ți vezi de treabă în weekend-uri.

Continue Reading

Joaca de-a jurnalista.

Probabil am mai scris ceva asemănător în urmă cu puțin timp, dar mi s-a aprins beculețul din nou și n-am putut să mă abțin. Sunt o groază de oameni care nu suportă jurnaliștii sau nu le văd rostul pe această lume plină de griji și probleme. Plus de asta, (tot ei) nu înțeleg de ce studenții vor să practice profesia asta și se înghesuie pe locuri, ca bătrânii în tramvai, la 7 dimineața. Uite, n-avem ce face acasă și ne hotărâm să facem facultate. SURPRISE!

 

Continue Reading
1 2 3 7