– ÎȚI E RUȘINE CU MINE? –

Avea 30 de ani și un corp beton. Terminase facultatea, era angajată, căsătorită și considerată una dintre cele mai frumoase fete din oraș pe vremea aia. Era brunetă și obișnuia să se dea cu ruj roșu în obraji pentru că nu îi plăcea tenul ei prea alb. Avea un băiat de 9 ani, dar voia să facă și o fată, pentru că îl vedea prea singur în timp ce-şi scria temele.

A născut în octombrie, pe la un 3 jumate. Nu mai ține minte ora, poate din cauza durerii sau din cauză că tatăl copilului nu a fost lăsat de şef să plece de la serviciu în ziua aia. Probabil el ar fi ținut minte. Fata era grăsuță de mică, dar a fost iubită mereu. O plimba în fiecare zi, chiar dacă trebuia să urce și să coboare căruciorul greu, cam patru etaje. De obicei făcea asta singură. Se mutaseră într-un loc micuț, deși era nevoie de un spațiu mai mare, acum cu doi copii, însă aveau tot ce le trebuia.

Continue Reading

– NOTELE DIN EXAMENE –

Pot spune oficial că sesiunea mea s-a terminat în urmă cu zece zile. Ca orice sesiune, a trecut cu multe cafele și iaurturi de băut, cu markere și materiale trase la xerox care îmi umpleau casa, deja dezordonată. Deși tot ce se spune despre facultatea mea este faptul că e ușoară  (şi nefolositoare) tind să cred că este destul de grea. Este grea în măsura în care chiar vrei să înveți ceva și chiar te stresezi să iei câte puțin de peste tot. Pentru că, da, îți trebuie o bază teoretică, indiferent de cât de pasionat ai fi de ceea ce ai ales sau indiferent de cât de mult te pricepi la acel lucru. Sunt multe persoane care trec ca gâsca prin apă cât timp sunt în studenție, iar apoi își blesteamă zilele că nu au ales altceva, poate ceva de viitor, ceva stabil. O facultate e ceea ce trebuie, indiferent de domeniul ales, dacă studentul își dă interesul. Iar asta se vede imediat ce o termini.

Continue Reading

– CU DRAG, SINCERITATEA –

-CU DRAG, SINCERITATEA-

Aproape de fiecare dată când mă întorc de la facultate, intru la Mega. Mi-am făcut un obicei din a strica bani aiurea și pe nimicuri 6/7  zile pe săptămână (duminica nu obișnuiesc să ies din casă). Cred că dacă aș putea să adun tot bănetul pe care l-am lăsat acolo, mi-aș putea cumpăra un apartament la Unirii liniștită. Așa a fost și de data asta. După ce mi-am făcut cumpărăturile inutile, am mers la casa de marcat, iar pentru prima dată n-am prins coadă mare. Acolo, un bătrânel de vreo 60-65 de ani, părea grăbit și ținea în mână o pâine. Doar atât. În momentul în care am văzut ochii bătrânelului care mai căuta încă 10 bani să plătească, la insistențele vânzătorului care mai că-l ucidea că a îndrăznit să intre în magazin doar pentru atât, am văzut ceva ce lipsește oamenilor în ziua de azi. SINCERITATE. Ceva ce tânărul de la casă nu a observat, pentru că deja se holba la domnișoara cu tocuri și păr blond care urma.

Continue Reading

– ROȘU, ALB ȘI VERDE –

Pot să zic că sunt unul dintre acei oameni prosti care își iubește țara. Îmi place România, chiar dacă e nedreaptă și de căcat uneori. Până la urmă e țara în care m-am născut și n-am de gând să o reneg din cauza unor idioți în costume apretate și portofele burdușite care își bat joc de ea. E frumoasă şi e a mea. Şi o ador mai ales când ninge.

În urmă cu vreo două săptămâni, o prietenă din liceu a plecat în Cluj să-şi găsească chirie. A vorbit cu cineva înainte și urma să vadă camera și să se cunoască mai bine cu viitoarele colege de apartament. Ajunsă acolo, a primit un mare NU pentru că gagicile erau unguroaice și prietena mea nu vorbea ioc ungurește. Așa că a trebuit să facă drumul înapoi și să-şi găsească altă gazdă. Adică a parcurs 460 km degeaba.

Continue Reading

– ÎNCUIAȚI ÎN PROPRIA LUME –

Uneori stau și mă gândesc cum ar fi fost viața mea dacă nu aș fi plecat la facultate. Dacă aș fi rămas ca părinții mei, într-un oraș mic, unde viața e mereu liniștită și tot ce poți face este să vizitezi piața de două ori pe săptămână. Cu aceleași străzi și aceleași decorații de Crăciun. Uneori cu aceleași fețe obosite. Stau și mă întreb cum reușesc să facă asta de 20 și ceva de ani.

M-am mutat în București în urmă cu un an, aproape doi, și pot să spun cu mâna pe inimă că n-aș putea să mă întorc în vechiul meu oraș. Nu, nu mi-am luat fițe de capitală, doar că simt că locul meu nu mai e acolo de când am plecat. Normal că mereu îmi va fi dor de casă, de ai mei, de prietenii din liceu și de cofetăria cu cei mai buni cartofi de ciocolată din lume. Și mă voi întoarce de fiecare dată când se va întâmpla asta, să mă bucur din nou de ele. Doar că oricât de mult m-aș încăpățâna să stau, să-mi reiau viața de acolo, simt că orașul mă dă afară.

Continue Reading

– CU TALENTUL DE MÂNĂ –

Nu m-am considerat niciodată o persoană talentată. La școală nu mă lăudau profesorii până uitau să-și mai țină ora și rare erau momentele în care excelam la ceva anume. Mă vedeam o elevă mediocră, cum s-ar spune, dar nu sufeream din cauza asta. Nu aveam o materie preferată, dar îmi plăcea să învăț cam la orice. Îmi plăcea și matematica, doar că mă panicam la examene prea tare și luam cele mai mici note din clasă. Cât timp eram la liceu, am rugat-o pe maică mea să mă dea la lecții de chitară clasică. Îmi plăcea totul la instrumentul ăla: forma, sunetele pe care le scotea, îmi plăcea ideea de acorduri și de degete însemnate din cauza repetițiilor. Îmi terorizam prietenele de fiecare dată când auzeam o chitară și mă gândeam să-i omor în secret pe cei care aveau una acasă și să le-o fur.

Dar mi-a trecut repede.

Pentru mine a începe să cânți la un instrument însemna să ai voce. Să ai talent nativ pentru asta, să te descopere un profesor de muzică și să te ducă la festivaluri sau concursuri pentru a striga în gura mare cât de mândru e de tine. Eu nu prea eram făcută pentru asta. Aveam cam 14 ani pe atunci și-mi vedeam limitate șansele de a începe să iau lecții pentru că pur și simplu eram afoană. Plus că îmi trecuse timpul. Oamenii care cântă, trebuie să înceapă de mici să studieze, să aibă o pregătire riguroasă. Așa că mi-am zis că muzica nu e pentru oricine și m-am consolat cu gândul că o să-i ascult pe alții şi o să-mi treacă. În mintea mea, artiștii adevărați se nășteau cu o chitară atârnată de gât.

Continue Reading

Spiritul pierdut al Crăciunului.

De când sunt mică și până acum mi-a plăcut să stau acasă de Crăciun. Îmi place tot ce înseamnă sărbătoarea asta, e perioada mea preferată din an și dacă aș putea, aș prelungi-o cel puțin o lună. Îmi place că e frig și mi se face nasul roșu, chiar dacă arăt mai ceva ca Rudolph. Îmi place că după ce țin tot postul, parcă mâncarea e mai gustoasă. Sunt fanul numărul unu al instalațiilor din orașe și dacă aș putea, m-aș teleporta în fiecare în parte, doar pentru a le vedea pe toate. Dar sunt studentă și n-am bani. Îmi place să împodobesc bradul cu ai mei, chiar dacă de obicei durează 3 ore până îl fixează tati în suport. Sunt faine filmele de Crăciun, chiar dacă au niște subiecte de îți vine să plângi, și sunt faine și emisiunile tematice, dacă te uiți cu oamenii potriviți.

Continue Reading

E o rușine să împarți pliante?

Mergeam zilele trecute la facultate și erau la metrou două fete, cam de vârsta mea, micuțe și drăguțe care se plimbau și împărțeau hârtii cartonate necunoscuților. Nu păreau triste sau îngrijorate, dar nici nu radiau de fericire. Pur și simplu își făceau treaba. Unii trecători întindeau mâna pentru a cuprinde bine pliantul, alții se strâmbau și le priveau cu superioritate, de parcă împărțeau căcat la bucată. Nici nu știu ce e mai dureros: să primești un refuz din partea persoanei care stă în fața ta sau să vezi jumătate din numărul pliantelor în tomberon? Adică să pari neimportant pentru ceilalți sau să-ți arunce munca la gunoi?

Continue Reading

PIESE ORIGINALE sau COVER-URI?

Săptămâna trecută am mers la mai multe concerte decât am fost în toată viața. E cam singurul meu mod de distracție când ies în oraș pentru că mi se pare că locul prinde viață atunci când cineva cântă și simte piesele. Cu instrumente cu tot. Prefer să aud versurile melodiilor, în schimbul ritmului, uneori deranjant, din mix-urile DJ-ului. Deși, nici acolo nu îmi e greu să mă distrez dacă sunt cu persoane care mă fac să mă simt în largul meu.

Aveam 10 ani când am fost la primul meu concert. Erau zilele orașului și erau invitați printre alții, cei de la trupa SIMPLU. Atunci am început să devin un fan înflăcărat al concertelor, deși, la noi în Petroșani sunt doar două pe an: unul la începutul toamnei și unul la începutul verii. Foarte rar, mai sunt chemați artiști (de cele mai multe ori aceeași) să cânte prin cluburi. Pe lângă faptul că încă țin minte toate mișcările de dans pe care le-am avut atunci cu prietena mea, țin minte și că publicul dansa și cânta, acoperindu-l uneori pe solist. Ceea ce mi se părea super. Să vezi oameni care au venit pentru tine și pe lângă asta, să-i vezi fredonând ceva al tău, era pentru mine dumnezeiesc.

 

Continue Reading
1 2 3 8