– BANII TRAIULUI FRUMOS –

Mi-am dat seama în ce chirie scumpă stau după ce am câștigat primii mei bani și am plătit-o singură. Am rămas cam săracă după asta, o zi de shopping și o intrare la Mega Image și m-am făcut de rahat la abonamete la metrou pentru că nu-mi verificasem cardul înainte să stau 20 de minute la coadă și să încerc să plătesc. N-am să uit privirile șirului indian care aștepta să mă mișc mai repede, în timp ce eu mă căutam de bani. Treptat, am renunțat la a-mi cumpăra la fel de multe haine, cu toate că nici înainte nu-mi luam cine știe ce, îmi iau mâncare doar cât mănânc, iar dacă ies la cafea sau smoothie este deja fiță. Bine, adevărul este că la pălării n-am renunțat și nici nu o să o fac prea curând.

Ai mei mi-au făcut toate poftele de când eram mică și până în ziua de astăzi. Am depins și încă depind de ei și uneori mă simt ca o adolescentă răsfățată care habar n-are cum se fac banii, dar știe perfect cum să-i cheltuie. Cam asta am făcut majoritatea timpului, fără să mi se ceară ceva la schimb sau fără să mi se reproșeze ceva. Fratele meu lucrează uneori și 21 de ore pentru a avea bănuții lui. Se trezește de la 03:30, doarme puțin, a slăbit fără să vrea și mai e și departe de noi și ne vedem o singură dată pe an. Iar eu mă plâng că ne cheamă profesoara la seminar și apoi nu vine sau că pierd primul metrou care vine.

Nu aș fi vreun filosof grec dacă v-aș spune că banii ne ghidează viața. Că depindem de ei ca să ne întreținem pe noi, pe ai noștri sau locul în care stăm. Am mers în ultimii trei ani în redacții și redacții și am observat cât de multă muncă este mereu și câte sacrificii se fac pentru un loc al tău. Am cunoscut oameni care munceau pe brânci, cu orele, uneori și în weekend, pe bani cam puțini, care nu că ar ajunge vreodată. Oameni simpli, îmbrăcați modest, care nu au geacă de ultimă colecție și nici pantofi cu toc pentru că preferă să le cumpere copiilor cadouri de moș Nicolae sau coșulețe cu dulciuri.

Poate că tuturor ne-ar plăcea să mergem prin lume fără să ne gândim la facturi sau rate la bancă. Ne-ar plăcea să avem timp să mergem să ne antrenăm la cea mai scumpă sală din oraș, să ne răsfățăm la cel mai fițos salon sau să ne facem masaj facial ori la picioare. Doar că intervine treaba asta cu întreținutul modest, cu dusul copiilor la școală, cu alesul unei canapele noi sau unui alt frigider care să mai îmbogățească puțin locuința pentru care plătim băncii sau proprietarului în fiecare lună. Poate că o plimbare în oraș ar fi bună, dacă n-ai ajunge acasă când toată lumea doarme. Sau o cafea cu frișcă, într-o cafenea luxoasă, în fiecare dimineața, ar fi perfectă, dacă n-ai bea-o deja în fața unui calculator.

Cred că tocmai am realizat cât de greu este să trăiești în ziua de azi.

Continue Reading

– EU SUNT NICU –

Sunt Nicu Mihai, am 20 de ani, sunt student la jurnalism în anul II și am un canal de youtube. Desenez de pe la 3-4 ani, de când stăteam la masă cu tatăl meu încercând să copiez animații de pe pungile de snacks-uri și am ajuns să arăt desenele mele pe internet, unui public de peste 37.000 de oameni. Îmi plac rodiile, păsările kiwi sau flamingo, să mă dau cu skate-ul, să ascult Linkin Park – sunt hotărât să-mi fac o formație -, iar când mă uit la un obiect îi văd prima dată umbrele, textura și mă gândesc cum aș putea să îl pun pe hârtie. E destul de enervant, iar uneori cea mai mare dorință a mea este să mă trezesc într-o dimineață și să nu mai știu să desenez. Aș vrea să văd cum e o zi fără desen pentru că nu știu și nu o să știu niciodată.

Continue Reading

– LUMEA MEA MICĂ –

De fiecare dată când mă întorc în București, la cea de-a doua mea viață cum îmi place să-i spun, mă apucă teama. „Oare ce-oi fi avut în minte acum trei ani, să vin singură, în orașul ăsta mare care pare că e pentru oricine altcineva și nu pentru mine?” „Oare de ce nu am rămas în lumea mea simplă, fără să-mi bat capul cu viața asta agitată sau cu oamenii și mai și?” „Oare viața mea ar fi arătat mai bine dacă aș fi rămas?”

Ilustrațiile îi aparțin Alexandrei Gheorghiaș.

Continue Reading

– OANA ȘI COLAJELE –

Oana Barbonie  urmează un master în studii vizuale și face colaje din clasa a XI-a când nu știa ce cadou să-i dea prietenului ei cel mai bun, Mihai. A copilărit la țară, într-un sat la 10 minute de Târgu Jiu și își amintește și acum camera ei, care i se părea că arată ca un colaj. Dacă ar fi să o vadă pe Oana cea de 10 ani, care mergea cu gâștele și citea „Singur pe lume”, i-ar spune că a fost foarte hipster și că nu ar fi trebuit să-i pese de părerea oamenilor atât de mult. Experiența cu Erasmus în Polonia pe când era în anul III la Jurnalism a fost una dintre cele mai frumoase și spune că a trăit acolo cât 10 vieți aici.

Colajele de mai jos îi aparțin.

Fotografie: Romina Banu

Continue Reading

– SUB PĂMÂNT 20 DE ANI-

În 2006, când aveam 10 ani, taică-miu a avut un accident de mină în urma căruia şi-a pierdut trei degete de la piciorul stâng. Era 15 septembrie și a fost ziua în care pentru prima dată după școală am ajuns vizitator la spital, în timp ce mă gândeam că totul era o farsă plănuită de el și maică-mea ca să mă sperie înainte de ziua mea. De atunci mirosul de spital mă face să-mi fie frică.

Ilustrațiile îi aparțin Alexandrei Gheorghiaș pe care o găsiți aici.

Continue Reading

– AGĂȚAT ÎN TRECUT –

M-am întors în Petroșani de două zile, după ce am lipsit aproape cinci luni. Și cum aproape în fiecare an simt schimbările bruște prin care trecem și eu și orașul, m-a lovit din nou teama de a pierde încă o parte din el. Fără să mă întrebe nimeni s-a făcut casă de pariuri în locul magazinului din care cumpăram cadouri de Secret Santa, iar în localul unde obișnuiam să merg când chiuleam de la liceu sunt puști care mă fac să mă întreb „Cine sunt oamenii ăștia?” E un șampon mare, pentru copii, în locul în care obișnuiam să-mi pun gelurile de duș cu pepene, iar din toate prosoapele din baie, dacă mai recunosc unul. Primăria mi-a tăiat castanii care obișnuiau să-mi facă tema la educație plastică, iar leptopul de pe care scriu acum are tastele diferite și îmi e greu să folosesc diacritice.

Cât timp eram în București erau dimineți în care puteam să jur că stau la mine în pat, e weekend și tot ce trebuie să fac este să deschid televizorul și să pun pe desene. Apoi deschideam ochii. Ajunsă aici, stau cam incomod în pat și vechiul televizor e înlocuit cu unul subțire, care bârâie când pun pe desene.

Continue Reading

– OAMENI MARI FĂRĂ SĂ VREM –

Lucrez de o lună și două săptămâni și încă îmi e greu să mă gândesc că plec dimineața și ajung seara acasă. Probabil ca orice student de anul III, proaspăt angajat, drumurile mele de la Unirii la Victoriei și invers s-au transformat în drumuri de la facultate la redacție și acasă, iar scosul cărților polițiste din geantă în parcuri sau tramvaie, a devenit scosul telefonului din buzunar și citit știri sau reportaje mișto. Carnețelul portocaliu, primit de la o prietenă care a fost în State, are toate filele scrise acum, iar cafelele cu gheață au devenit un moft.

Continue Reading

– ÎN LUPTĂ CU TINE –

Și în generală, și pe timpul liceului, stăteam în banca a doua de la geam. Habar n-am dacă am ridicat mâna de patru ori în acei opt ani de școală. Singurele momente în care mi se auzea vocea, erau doar când eram ascultată sau se deschidea catalogul și la mine. Învățam lecție de lecție, dar nu aveam niciodată suficientă încredere încât să risc să o spun și mereu îmi plăceau testele scrise pentru că era mai puțină bătaie de cap cu ele. Și pentru că nu te auzea nimeni pe foaia de hârtie, deci era mai simplu.

Continue Reading

– ACOLO SAU AICI? –

Am venit la București cu 18 ani, 1,60 înălțime și două perechi de pantofi.

Am plecat din Petroșani, un oraș destul de modest, nu o mare frumusețe, dar suficient de liniștit pentru mine. Mi-am lăsat dramele din școală acolo, mi-am părăsit jurnalul cărămidă, am lasat în urmă actorii preferați, cântăreții și poveștile și am venit cu gândul că mă voi schimba puțin. Ca și cum mi-aș face un update la viața pe care o trăiam destul de mecanic și fără să știu prea multe. Dar m-am izbit de ceva ce nu părea tocmai potrivit pentru mine. Nu aveam prieteni pe vremea aia și ca studentă în primul an, habar n-aveam cum să ajung de acasă până la facultate sau cum arata centrul Bucureștiului și ce se găsea pe acolo.

Continue Reading

– AM FOST ȘI NOI CÂNDVA MICI –

Ăsta e un mic fragment din ceva ce am scris acum trei luni.

„Am venit acasă de vineri și deja m-am certat cu ai mei de cel puțin cinci ori. Pentru că sunt momente în care mă enervează simplul fapt că insistă să mănânc atunci când nu îmi e foame. Ce să mai spun de momentele în care se ceartă pe un prosop mutat dintr-o parte în alta sau din cauza programului de la televizor. M-am simțit neîndreptățită pentru că vin rar acasă și nici măcar atunci nu poate să fie liniște. M-am obișnuit cu gândul că nu suntem perfecți şi oricum o familie ca în filmele americane nu vom fi niciodată. Dar mi-aş fi dorit să ne prefacem puțin, măcar trei săptămâni.”

Continue Reading
1 2 3 12