– CU NEHOTĂRÂREA ÎN BRAȚE –

“Bună, sunt Alexandra, studentă în primul an la Jurnalism și realizez un material…”

Cam așa începe. Cu entuziasm și speranță pentru toată lumea.

“Bună, sunt Alexandra, absolventă a Facultății de Jurnalism și au trecut cam două luni de când nu am mai scris.

Și în cazurile nefericite se încheie așa. Pentru că ajungi la capăt de drum și habar n-ai ce va fi cu viața ta din punctul ăla.

Am terminat facultatea acum o săptămână. Între timp am dat și examenul de licență și am avut un sentiment ciudat când m-am uitat pe legitimația de student pe care am primit-o în primele zile. Eram mai copil decât acum. Am venit în București în urmă cu trei ani, când mi se părea super-super-wow că vedeam cu ochii mei toate locurile pe care le vedeam doar la televizor, în filme sau jurnale de ora 18:00.

Am venit pentru că îmi doream să scriu. Pentru că planetele se aliniaseră pentru mine și simțeam că asta va trebui să fac toată viața. Pentru că nu-mi păsa dacă toată lumea spunea că voi muri șomeră cu diplomă, că nu mă voi angaja niciodată în domeniu sau că sunt prea timidă să fac o meserie care se află fix la polul opus. Știți telenovelele cu Luis Miguel, băiatul bogat și frumos, cu o familie bine văzută….și sărmana Maria, cu două mâini stângi? Ei bine, eu eram sărmana Maria în povestea asta.

Dar nu-mi păsa. Pentru că la 18 ani am crezut că alegerea mea e cât se poate de potrivită și că Ale de pe scaunul roșu din bucătărie, care povestea în jurnalul ei despre notele mici și nedreptățile din viața de liceu, va fi cea mai tare dacă va risca și va face din pasiunea ei un job. Indiferent de cât de prost plătit va fi. Indiferent de presiunile din exterior: ba din partea părinților care strâmbau din nas când auzeau că vor avea o jurnalistă în familie, ba din partea vecinilor care spuneau că tineretul din ziua de azi e mult prea visător și nu se gândește la viitor.

Mi-am iubit anii de studenție și mi-a plăcut facultatea. Fie că-mi dădea frici și anxietăți, teme pe care nu le înțelegeam uneori, reportaje pe care le făceam cu drag sau prieteni de cafele cu gheață și concerte până se deschideau ușile metroului. M-am simțit necăjită, părăsită, speriată, fericită, importantă, încurajată, nedorită, aiurită, îndrăgostită, într-o singură cameră. Acum că mă gândesc intens la asta, am avut o libertate de care nu m-am bucurat așa cum ar fi trebuit. Dar, hei, vorbiți cu o fată care a văzut Harry Potter la 10 ani după tot fenomenul, deci să-mi dau seama târziu de lucruri este punctul meu forte.

Sunt acum aproape adult. Știți, chestia aia care va trebui să-și plătească singură ultilitățile, care va trebui să strângă de o casă, de un avocado de la Mega din banii ei (și pe bună dreptate, ăla ready to eat este destul de scump), care are 8 ore de muncă, 8 de somn și restul sală și întâlniri cu prieteni ocazionali. Poate soț și copii, dar toate astea mi se par foarte departe acum. Lumea ar spune că viața după studenție este ușoară ca un fulg de nea, doar că astea sunt problemele și grijile nostre de acum, la fel cum în liceu te sperie tezele, iar la maturitate ședințele cu părinții la care nu poți ajunge de multe ori din cauza serviciului.

Dar în oricare dintre cazuri, te poți pierde pe drum. Și ți se poate duce și entuziasmul, și strălucirea, și puterile, și poți ajunge o bătrânică în trup de 21 de ani, de mână cu depresia. Dar ce este asta?! O să o numesc pauză. Oamenii când obosesc, se opresc, își trag sufletul și o iau de la capăt, no? Dacă este ceva ce am învățat în ăștia trei ani de *pe cont propriu* e faptul că e ok să fii aiurit. Sau dezordonat. E ok să-l iei pe *nu știu* în brațe sau să te oprești când nu mai ai energie. Important este să nu te oprești de tot. Cred că asta gândea puștoaica pe care o port în portofel, lipită pe fosta mea legitimație de studentă la jurnalism.

Vreau să desenez. Vreau să scriu. Vreau să fac teatru. Vreau să fac reportaje. Vreau în Suedia. Vreau să am cofetăria mea. Vreau să am redacția mea cu prietenii mei nebuni. Vreau agendele mele.

Am citit acum câteva zile despre entuziasmul pe care îl aveam când am venit în București și mi s-a făcut dor. Asta e partea mișto când îți faci jurnale din clasa a 4-a, poți citi ce sezon vrei din viața ta. Habar n-am unde a dispărut și ce s-a întâmplat cu persoana din spatele rândurilor ălora, dar cred că nu a fugit prea departe. Mă simt mai dezorientată decât în clasa a XII-a când trebuia să iau decizia vieții mele și când presiunea celor din jur îmi amorțea umerii, dar dacă atunci am răzbit, acum va fi mai simplu.

Ce faci într-o lume în care nu ești hotărât și în care habar n-ai pe ce drum vrei să o apuci?

Am început să caut, când descopăr, vă zic.

Bună! Sunt Ale. Și aproape am devenit jurnalistă.

Continue Reading

– CE MAI CITIM? –

Teancuri de hârtii colorate. În unele coțuri prețuri ce trec de doi lei. Miros de ziare sau de reviste abia scoase din tipar, amestecat cu miros de metrou, flori de la taraba de lângă sau asfalt. Unele numere ținute în soare, aranjate ca soldații, altele îngrămădite în căsuțe verzi, puse din loc în loc pe bulevarde. Înauntru vânzătorii care mai apucă să răsfoiască un nou număr. Au timp pentru că nu prea trece nimeni în grabă să le ceară ajutorul.Ce se cumpără? Nimic. Ăsta a fost răspunsul mai multor vânzători de la chioșcurile de ziare din București. Vânzători pe care îi vedeam ca pe niște eroi când eram mică pentru că îmi aduceau mereu revistele preferate. Mi-au dat mai multe motive, motive pe care le cunoșteam oarecum, dar mă temeam să le accept: că totul se găsește ușor pe internet acum, că foarte rar rămân cu ziare nevândute, că va fi și mai rău de acum înainte, că nu e interesat nimeni de cărțile bisericești sau cele cu rețete minune date la ziare. Nici măcar revistele de gătit nu mai cuceresc pe nimeni.

Continue Reading

– PIERDUTĂ ÎN SPAȚIU –

Am 21 de ani și încă mănânc cipsuri și îmi iau o zi liberă de la facultate atunci când nu am chef să mă ridic din pat. Încă amân să spăl hainele la timp și încă dorm cu un cățel de pluș pe nume Bobiță pe care îl am de la 9 ani. Mă simt imatură din toate punctele de vedere, deși peste două luni voi termina facultatea. Un adult în devenire care în clipa de față nu știe dacă a ales bine ceea ce credea că la 18 ani era perfect pentru el. Că va cuceri lumea.

Nu mai am curajul de atunci și începe să-mi fie o ciudă groaznică.

Continue Reading

– DE TEAMĂ SĂ –

 #DEX: anxietáte sf [At: V. ROM. aprilie 1934, 88 / Pl: ~tăți / E: fr anxiété] 1. Împrejurare. 2 Neliniște. 3 Teamă. 4 Stare de neliniște însoțită de palpitații, sufocare etc. întâlnită în unele boli nervoase.

Eram în generală și urma să prezint un proiect în fața clasei. Aveam istorie și tema era să prezentăm un personaj cunoscut, într-o manieră cât mai originală, în așa fel încât să-i menținem atenți pe colegi. Am ajuns în fața clasei și nu m-am uitat la ceilalți colegi. Priveam ori în jos, ori spre profesoară. Îmi tremurau mâinile și picioarele, eram roșie la față și mă bâlbâiam la fiecare două litere pe care încercam să le unesc. Nu am putut să prezint cum mi-am imaginat tocmai din cauza asta. Cu toate că învățasem din greu, încă din vacanța de iarnă. „Dacă vor râde când îi spun numele?” „Dacă nu sunt atenți?”, „Dacă nu vorbesc suficient de tare?”, „Dacă nu pasă nimănui?”, „Dacă nu am timp?”. Se învârteau toate astea în capul meu și nu mă lăsau o clipă să mă concentrez pe ceea ce aveam cu adevărat de făcut. Așa că am citit și m-am așezat în bancă după 10 minute. Așa au continuat prezentările mele. Și anii mei ca elevă, adolescentă și studentă.

Continue Reading

– BANII TRAIULUI FRUMOS –

Mi-am dat seama în ce chirie scumpă stau după ce am câștigat primii mei bani și am plătit-o singură. Am rămas cam săracă după asta, o zi de shopping și o intrare la Mega Image și m-am făcut de rahat la abonamete la metrou pentru că nu-mi verificasem cardul înainte să stau 20 de minute la coadă și să încerc să plătesc. N-am să uit privirile șirului indian care aștepta să mă mișc mai repede, în timp ce eu mă căutam de bani. Treptat, am renunțat la a-mi cumpăra la fel de multe haine, cu toate că nici înainte nu-mi luam cine știe ce, îmi iau mâncare doar cât mănânc, iar dacă ies la cafea sau smoothie este deja fiță. Bine, adevărul este că la pălării n-am renunțat și nici nu o să o fac prea curând.

Continue Reading

– EU SUNT NICU –

Sunt Nicu Mihai, am 20 de ani, sunt student la jurnalism în anul II și am un canal de youtube. Desenez de pe la 3-4 ani, de când stăteam la masă cu tatăl meu încercând să copiez animații de pe pungile de snacks-uri și am ajuns să arăt desenele mele pe internet, unui public de peste 37.000 de oameni. Îmi plac rodiile, păsările kiwi sau flamingo, să mă dau cu skate-ul, să ascult Linkin Park – sunt hotărât să-mi fac o formație -, iar când mă uit la un obiect îi văd prima dată umbrele, textura și mă gândesc cum aș putea să îl pun pe hârtie. E destul de enervant, iar uneori cea mai mare dorință a mea este să mă trezesc într-o dimineață și să nu mai știu să desenez. Aș vrea să văd cum e o zi fără desen pentru că nu știu și nu o să știu niciodată.

Continue Reading

– LUMEA MEA MICĂ –

De fiecare dată când mă întorc în București, la cea de-a doua mea viață cum îmi place să-i spun, mă apucă teama. „Oare ce-oi fi avut în minte acum trei ani, să vin singură, în orașul ăsta mare care pare că e pentru oricine altcineva și nu pentru mine?” „Oare de ce nu am rămas în lumea mea simplă, fără să-mi bat capul cu viața asta agitată sau cu oamenii și mai și?” „Oare viața mea ar fi arătat mai bine dacă aș fi rămas?”

Ilustrațiile îi aparțin Alexandrei Gheorghiaș.

Continue Reading

– OANA ȘI COLAJELE –

Oana Barbonie  urmează un master în studii vizuale și face colaje din clasa a XI-a când nu știa ce cadou să-i dea prietenului ei cel mai bun, Mihai. A copilărit la țară, într-un sat la 10 minute de Târgu Jiu și își amintește și acum camera ei, care i se părea că arată ca un colaj. Dacă ar fi să o vadă pe Oana cea de 10 ani, care mergea cu gâștele și citea „Singur pe lume”, i-ar spune că a fost foarte hipster și că nu ar fi trebuit să-i pese de părerea oamenilor atât de mult. Experiența cu Erasmus în Polonia pe când era în anul III la Jurnalism a fost una dintre cele mai frumoase și spune că a trăit acolo cât 10 vieți aici.

Colajele de mai jos îi aparțin.

Fotografie: Romina Banu

Continue Reading

– SUB PĂMÂNT 20 DE ANI-

În 2006, când aveam 10 ani, taică-miu a avut un accident de mină în urma căruia şi-a pierdut trei degete de la piciorul stâng. Era 15 septembrie și a fost ziua în care pentru prima dată după școală am ajuns vizitator la spital, în timp ce mă gândeam că totul era o farsă plănuită de el și maică-mea ca să mă sperie înainte de ziua mea. De atunci mirosul de spital mă face să-mi fie frică.

Ilustrațiile îi aparțin Alexandrei Gheorghiaș pe care o găsiți aici.

Continue Reading

– AGĂȚAT ÎN TRECUT –

M-am întors în Petroșani de două zile, după ce am lipsit aproape cinci luni. Și cum aproape în fiecare an simt schimbările bruște prin care trecem și eu și orașul, m-a lovit din nou teama de a pierde încă o parte din el. Fără să mă întrebe nimeni s-a făcut casă de pariuri în locul magazinului din care cumpăram cadouri de Secret Santa, iar în localul unde obișnuiam să merg când chiuleam de la liceu sunt puști care mă fac să mă întreb „Cine sunt oamenii ăștia?” E un șampon mare, pentru copii, în locul în care obișnuiam să-mi pun gelurile de duș cu pepene, iar din toate prosoapele din baie, dacă mai recunosc unul. Primăria mi-a tăiat castanii care obișnuiau să-mi facă tema la educație plastică, iar leptopul de pe care scriu acum are tastele diferite și îmi e greu să folosesc diacritice.

Cât timp eram în București erau dimineți în care puteam să jur că stau la mine în pat, e weekend și tot ce trebuie să fac este să deschid televizorul și să pun pe desene. Apoi deschideam ochii. Ajunsă aici, stau cam incomod în pat și vechiul televizor e înlocuit cu unul subțire, care bârâie când pun pe desene.

Continue Reading
1 2 3 12