– DE TEAMĂ SĂ –

 #DEX: anxietáte sf [At: V. ROM. aprilie 1934, 88 / Pl: ~tăți / E: fr anxiété] 1. Împrejurare. 2 Neliniște. 3 Teamă. 4 Stare de neliniște însoțită de palpitații, sufocare etc. întâlnită în unele boli nervoase.

Eram în generală și urma să prezint un proiect în fața clasei. Aveam istorie și tema era să prezentăm un personaj cunoscut, într-o manieră cât mai originală, în așa fel încât să-i menținem atenți pe colegi. Am ajuns în fața clasei și nu m-am uitat la ceilalți colegi. Priveam ori în jos, ori spre profesoară. Îmi tremurau mâinile și picioarele, eram roșie la față și mă bâlbâiam la fiecare două litere pe care încercam să le unesc. Nu am putut să prezint cum mi-am imaginat tocmai din cauza asta. Cu toate că învățasem din greu, încă din vacanța de iarnă. „Dacă vor râde când îi spun numele?” „Dacă nu sunt atenți?”, „Dacă nu vorbesc suficient de tare?”, „Dacă nu pasă nimănui?”, „Dacă nu am timp?”. Se învârteau toate astea în capul meu și nu mă lăsau o clipă să mă concentrez pe ceea ce aveam cu adevărat de făcut. Așa că am citit și m-am așezat în bancă după 10 minute. Așa au continuat prezentările mele. Și anii mei ca elevă, adolescentă și studentă.

Sunt o persoană anxioasă de când mă știu. De la grădiniță, aș putea spune mai exact. Mereu era ceva catastrofic la mine în cap, mereu mă simțeam inutilă și mă izolam de ceilalți. Așa că am devenit tipa tăcută. Nu am avut încredere niciodată în orice aș fi făcut și mă gândeam că privirile oamenilor sunt cele mai periculoase lucruri din viața asta. Aveam fel și fel de gânduri, ca și cum două persoane s-ar fi bătut permanent în mintea mea. Am trecut de la teama de a vorbi în public, la teama de a mă alătura unei convesații, de a spune părerea, de a comanda mâncare dintr-un meniu sau de a merge singură cu taxiul. Din cauza asta, am început să pierd oportunități, să mă trag singură în jos, să cred că sunt un om bun de nimic. Mereu ceilalți sunt mai buni, mai frumoși, mai potriviți, iar eu proasta care strică lucruri, uită sarcini, spune prostii și tace ca muta. Iar asta încă se întâmplă an de an, lună de lună, zi de zi.

Să stau în patul meu, să nu întâlnesc oameni, să mă uit la filme siropoase, să mănânc cipsuri, să nu trebuiască să mă trezesc. Adică să nu mai trebuiască să-mi simt obrajii roșii, palmele reci, inima cum bate ca nebuna, picioarele cum tremură. Să nu mai respir greu ca și cum n-ar mai rămâne aer și pentru mine în camera asta. Să nu mai aud pe nimeni cum se ceartă la mine în cap și să încep să am măcar un strop de încredere. M-am gândit o vreme să mă mut în munți și să scap de ăștia 21 de ani în care aș fi preferat să am o altă viață.

Am auzit cuvântul încredere în ultimele trei luni mai mult decât soneria de la telefon. Am început să mă gândesc la ea, la încrederea asta, mai ceva ca la un tip pe care îl plac, lucru nu foarte sănătos, dacă stai să mă întrebi. Probabil dacă nu m-ar fi ținut de mână anxietatea, viața mea ar fi fost altfel. Mă gândeam că unora le este teamă de șerpi, termite sau sărături cu parașuta, mie de ce să-mi fie de oameni? Cu ce am greșit, pe cine am omorât în cealaltă viață? Și tot punând întrebări, mi-am dat seama că nu sunt singura care trece prin chinul ăsta zilnic.

M-am gândit: „Oare cum ar fi decurs viețile noastre dacă am fi avut mai mult curaj și mai multă încredere?” Poate că nu ne-ar mai fi luat la mișto unii colegi, poate că tipul de care îți plăcea în liceu ar fi știut că exiști, poate profesorii ar fi fost mai îngăduitori în unele cazuri. Ai fi vorbit fără oprire așa cum vorbești la telefon cu mama ta sau ai fi ridicat mâna de fiecare dată la o dezbatere în public. Așa că o să vin cu o rugăminte.

Dacă treceți prin asta zi de zi și ați vrea să vorbiți, pe lângă faptul că sunteți eroii mei, aștept să-mi scrieți oricând. Pregătesc o lucrare de licență despre asta.

Continue Reading

– BANII TRAIULUI FRUMOS –

Mi-am dat seama în ce chirie scumpă stau după ce am câștigat primii mei bani și am plătit-o singură. Am rămas cam săracă după asta, o zi de shopping și o intrare la Mega Image și m-am făcut de rahat la abonamete la metrou pentru că nu-mi verificasem cardul înainte să stau 20 de minute la coadă și să încerc să plătesc. N-am să uit privirile șirului indian care aștepta să mă mișc mai repede, în timp ce eu mă căutam de bani. Treptat, am renunțat la a-mi cumpăra la fel de multe haine, cu toate că nici înainte nu-mi luam cine știe ce, îmi iau mâncare doar cât mănânc, iar dacă ies la cafea sau smoothie este deja fiță. Bine, adevărul este că la pălării n-am renunțat și nici nu o să o fac prea curând.

Continue Reading

– EU SUNT NICU –

Sunt Nicu Mihai, am 20 de ani, sunt student la jurnalism în anul II și am un canal de youtube. Desenez de pe la 3-4 ani, de când stăteam la masă cu tatăl meu încercând să copiez animații de pe pungile de snacks-uri și am ajuns să arăt desenele mele pe internet, unui public de peste 37.000 de oameni. Îmi plac rodiile, păsările kiwi sau flamingo, să mă dau cu skate-ul, să ascult Linkin Park – sunt hotărât să-mi fac o formație -, iar când mă uit la un obiect îi văd prima dată umbrele, textura și mă gândesc cum aș putea să îl pun pe hârtie. E destul de enervant, iar uneori cea mai mare dorință a mea este să mă trezesc într-o dimineață și să nu mai știu să desenez. Aș vrea să văd cum e o zi fără desen pentru că nu știu și nu o să știu niciodată.

Continue Reading

– LUMEA MEA MICĂ –

De fiecare dată când mă întorc în București, la cea de-a doua mea viață cum îmi place să-i spun, mă apucă teama. „Oare ce-oi fi avut în minte acum trei ani, să vin singură, în orașul ăsta mare care pare că e pentru oricine altcineva și nu pentru mine?” „Oare de ce nu am rămas în lumea mea simplă, fără să-mi bat capul cu viața asta agitată sau cu oamenii și mai și?” „Oare viața mea ar fi arătat mai bine dacă aș fi rămas?”

Ilustrațiile îi aparțin Alexandrei Gheorghiaș.

Continue Reading

– OANA ȘI COLAJELE –

Oana Barbonie  urmează un master în studii vizuale și face colaje din clasa a XI-a când nu știa ce cadou să-i dea prietenului ei cel mai bun, Mihai. A copilărit la țară, într-un sat la 10 minute de Târgu Jiu și își amintește și acum camera ei, care i se părea că arată ca un colaj. Dacă ar fi să o vadă pe Oana cea de 10 ani, care mergea cu gâștele și citea „Singur pe lume”, i-ar spune că a fost foarte hipster și că nu ar fi trebuit să-i pese de părerea oamenilor atât de mult. Experiența cu Erasmus în Polonia pe când era în anul III la Jurnalism a fost una dintre cele mai frumoase și spune că a trăit acolo cât 10 vieți aici.

Colajele de mai jos îi aparțin.

Fotografie: Romina Banu

Continue Reading

– SUB PĂMÂNT 20 DE ANI-

În 2006, când aveam 10 ani, taică-miu a avut un accident de mină în urma căruia şi-a pierdut trei degete de la piciorul stâng. Era 15 septembrie și a fost ziua în care pentru prima dată după școală am ajuns vizitator la spital, în timp ce mă gândeam că totul era o farsă plănuită de el și maică-mea ca să mă sperie înainte de ziua mea. De atunci mirosul de spital mă face să-mi fie frică.

Ilustrațiile îi aparțin Alexandrei Gheorghiaș pe care o găsiți aici.

Continue Reading

– AGĂȚAT ÎN TRECUT –

M-am întors în Petroșani de două zile, după ce am lipsit aproape cinci luni. Și cum aproape în fiecare an simt schimbările bruște prin care trecem și eu și orașul, m-a lovit din nou teama de a pierde încă o parte din el. Fără să mă întrebe nimeni s-a făcut casă de pariuri în locul magazinului din care cumpăram cadouri de Secret Santa, iar în localul unde obișnuiam să merg când chiuleam de la liceu sunt puști care mă fac să mă întreb „Cine sunt oamenii ăștia?” E un șampon mare, pentru copii, în locul în care obișnuiam să-mi pun gelurile de duș cu pepene, iar din toate prosoapele din baie, dacă mai recunosc unul. Primăria mi-a tăiat castanii care obișnuiau să-mi facă tema la educație plastică, iar leptopul de pe care scriu acum are tastele diferite și îmi e greu să folosesc diacritice.

Cât timp eram în București erau dimineți în care puteam să jur că stau la mine în pat, e weekend și tot ce trebuie să fac este să deschid televizorul și să pun pe desene. Apoi deschideam ochii. Ajunsă aici, stau cam incomod în pat și vechiul televizor e înlocuit cu unul subțire, care bârâie când pun pe desene.

Continue Reading

– OAMENI MARI FĂRĂ SĂ VREM –

Lucrez de o lună și două săptămâni și încă îmi e greu să mă gândesc că plec dimineața și ajung seara acasă. Probabil ca orice student de anul III, proaspăt angajat, drumurile mele de la Unirii la Victoriei și invers s-au transformat în drumuri de la facultate la redacție și acasă, iar scosul cărților polițiste din geantă în parcuri sau tramvaie, a devenit scosul telefonului din buzunar și citit știri sau reportaje mișto. Carnețelul portocaliu, primit de la o prietenă care a fost în State, are toate filele scrise acum, iar cafelele cu gheață au devenit un moft.

Continue Reading

– ÎN LUPTĂ CU TINE –

Și în generală, și pe timpul liceului, stăteam în banca a doua de la geam. Habar n-am dacă am ridicat mâna de patru ori în acei opt ani de școală. Singurele momente în care mi se auzea vocea, erau doar când eram ascultată sau se deschidea catalogul și la mine. Învățam lecție de lecție, dar nu aveam niciodată suficientă încredere încât să risc să o spun și mereu îmi plăceau testele scrise pentru că era mai puțină bătaie de cap cu ele. Și pentru că nu te auzea nimeni pe foaia de hârtie, deci era mai simplu.

Continue Reading

– ACOLO SAU AICI? –

Am venit la București cu 18 ani, 1,60 înălțime și două perechi de pantofi.

Am plecat din Petroșani, un oraș destul de modest, nu o mare frumusețe, dar suficient de liniștit pentru mine. Mi-am lăsat dramele din școală acolo, mi-am părăsit jurnalul cărămidă, am lasat în urmă actorii preferați, cântăreții și poveștile și am venit cu gândul că mă voi schimba puțin. Ca și cum mi-aș face un update la viața pe care o trăiam destul de mecanic și fără să știu prea multe. Dar m-am izbit de ceva ce nu părea tocmai potrivit pentru mine. Nu aveam prieteni pe vremea aia și ca studentă în primul an, habar n-aveam cum să ajung de acasă până la facultate sau cum arata centrul Bucureștiului și ce se găsea pe acolo.

Continue Reading
1 2 3 12