– 10 ANI CU SMILEY –

Primul concert la care am țopăit, a fost când aveam 7 ani și Simplu era în formație completă. Pe 2 iunie trupa s-a (aproape) reunit pentru câteva minute și a cântat pentru Ale care a împlinit între timp 20 de ani.

Fotografia este făcută de Victor Detto.

N-am mai fost la Arenele Romane până la concertul pe care l-a susținut Smiley. M-am uitat de vreo două ori printre pozele de pe Google pentru a-mi da seama cum stă treaba, însă adevărul e că nu arătă ca în poze. Este al treilea concert consecutiv al lui de la Arene și probabil că îl leagă ceva de locul ăla. Așa că dincolo de faptul că m-a prins ploaia și m-a udat din cap până-n picioare, dincolo de rândul ce se formase la intrarea în Arene și dincolo de coada interminabilă de la casa cu jetoane, chiar a fost un concert reușit. Pentru că tind să cred că mai mult contează alea 3 ore de cântat încontinuu, cu lacrimi, emoții, beatbox și coregrafie, decât niște picuri de ploaie sau câțiva oameni nesimțiți care te calcă sau îți dau cu baloanele în cap.

Am reușit să-i ascult pe Feli, Guess Who, Alex Velea, DOC, Marius Moga, Grasu XXL și pe cei care au deshis concertul cu o variantă acustică a unor piese cunoscute sau compuse chiar de ei, Alex Mușat și Sebastian Seredinschi. Au fost mișto cu toții. I-am văzut după câțiva ani pe cei care cântau „O secundă” și „Oare știi” pe o scenă mult mai mică, într-un oraș cu un public ce nu-l va atinge niciodată pe cel din București. E ciudat, dar le-am simțit prietenia, cu toate că s-au schimbat câteva lucruri și unii dintre ei sunt tătici acum, iar Smiley nu mai poartă hanorace largi și sepci roșii. Am auzit din nou „Preocupat cu gura ta” și mi-am amintit de primul album pe care l-am cumpărat, „În lipsa mea”.

Habar n-am dacă este despre bani sau despre promovare exagerată la posturile de radio, dar nici nu-mi pasă. Scena aia are multe amintiri. Cunoaște puștiul de la început care își dorea să cânte și să primească aplauze și îl primește de fiecare dată, cu toate că a mai crescut puțin între timp și are din ce în ce mai multe piese. Omul ăsta reușește să sară mai mult decât mine, iar asta îmi dă de gândit puțin. Îmi place că-și scrie piesele și că i-a fost greu la început, dar nu s-a lăsat nici de-al naiba. Că ar putea să se dea mare și tare, dar stă în continuare și compune. Și e cam printre puținii artiști care îi ajută și pe ceilalți, zic eu.

Au fost câteva afișe personalizate cu versurile lui pe pereții Arenelor, baloane care au zburat spre cer cu tot cu dorințele celor care le țineau, au fost confetti și momente cu povești în spate. Îmi place de Smiley cum îmi plăcea și atunci când eram mică. Am dansat cu părul ud și deodată cu unii copilași care aveau pancarte la ei. La finalul concertului, a spus că ne vom revedea peste un an, într-un loc și mai mare. Nu pot spune decât că abia aștept.

 

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *