– ACOLO SAU AICI? –

Am venit la București cu 18 ani, 1,60 înălțime și două perechi de pantofi.

Am plecat din Petroșani, un oraș destul de modest, nu o mare frumusețe, dar suficient de liniștit pentru mine. Mi-am lăsat dramele din școală acolo, mi-am părăsit jurnalul cărămidă, am lasat în urmă actorii preferați, cântăreții și poveștile și am venit cu gândul că mă voi schimba puțin. Ca și cum mi-aș face un update la viața pe care o trăiam destul de mecanic și fără să știu prea multe. Dar m-am izbit de ceva ce nu părea tocmai potrivit pentru mine. Nu aveam prieteni pe vremea aia și ca studentă în primul an, habar n-aveam cum să ajung de acasă până la facultate sau cum arata centrul Bucureștiului și ce se găsea pe acolo.

Singura persoană pe care o cunoșteam cât de cât era o brunetă subțirică pe care am întâlnit-o în tren, iar după două ore de povestit și două numere de telefon schimbate, am decis să ne mutăm împreună. În primele zile în București mâncam doar ciocolată, așa se explică și că blugii pe care îi cumpărasem singură și pentru prima dată dintr-un mall adevărat, începuseră să se opună când voiam să îi îmbrac. Asta nu m-a oprit. Aveam nevoie de ceva care să-mi îndulcească puțin atmosfera tristă din camera goală pe care o căpătasem ca printr-o magie, într-un oraș care de departe mi se părea un palat din povești, dar de aproape, cel mai mare dușman. Plus de asta, era și murdar, și aglomerat, și plin de oameni agitați.

Prima dată când am intrat la Mc Donalds, am reușit să iau patru sucuri în loc de două și să îmi cumpăr cel mai scump meniu. Mi s-a făcut și rău după ce l-am mâncat. Am luat-o pe colega mea de apartament, pe mama ei și tatăl meu și i-am dus la un concert care avusese loc în urmă cu două zile pentru că nu mă uitasem bine la data de pe afiș. Nu-mi ieșea nimic în primele zile în care ar trebui să ai lumea la picioare. În plus, mă gândeam doar la ai mei, o femeie blândă și un bărbat îmbrăcat cu pulovere simple, care stăteau mai nou singuri într-o casă de care îmi era dor. Cu toate că am adus cu mine toate lucrurile care mă făceau să mă simt în siguranță -lenjeria de pat, pijamalele, agendele, boxele și chiar și cățelușul de pluș, tot mă simțeam ca o străină peste tot. Era un adevărat război ceea ce trăiam, simțeam cum mă lupt cu mine în fiecare zi.

După doi ani aici, părerea mi s-a schimbat. Am început să mănânc zacuscă încălzită la microunde și cartofi prăjiți cu cei mai buni prieteni, să împart casa cu cineva străin și să fierb vin cu scorțișoară de sărbători. Am învățat să citesc denumirile cafelelor cu frișcă sau meniurilor de la MC, să mă acomodez cu prețurile și filmele de la cinema. Am învățat un nou drum spre casă și că să dormi cinci ore pe noapte nu e o idee prea bună. Și asta doar pentru că mi-a fost frică și m-am urcat într-un tren necunoscut, fără să mă gândesc prea mult. Iar din Bucureștiul care mă speria, am făcut unul fără de care n-aș mai putea să trăiesc.

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *