– AGĂȚAT ÎN TRECUT –

M-am întors în Petroșani de două zile, după ce am lipsit aproape cinci luni. Și cum aproape în fiecare an simt schimbările bruște prin care trecem și eu și orașul, m-a lovit din nou teama de a pierde încă o parte din el. Fără să mă întrebe nimeni s-a făcut casă de pariuri în locul magazinului din care cumpăram cadouri de Secret Santa, iar în localul unde obișnuiam să merg când chiuleam de la liceu sunt puști care mă fac să mă întreb „Cine sunt oamenii ăștia?” E un șampon mare, pentru copii, în locul în care obișnuiam să-mi pun gelurile de duș cu pepene, iar din toate prosoapele din baie, dacă mai recunosc unul. Primăria mi-a tăiat castanii care obișnuiau să-mi facă tema la educație plastică, iar leptopul de pe care scriu acum are tastele diferite și îmi e greu să folosesc diacritice.

Cât timp eram în București erau dimineți în care puteam să jur că stau la mine în pat, e weekend și tot ce trebuie să fac este să deschid televizorul și să pun pe desene. Apoi deschideam ochii. Ajunsă aici, stau cam incomod în pat și vechiul televizor e înlocuit cu unul subțire, care bârâie când pun pe desene.

Încă nu-mi vine să cred că în urmă cu șase ani îmi alegeam locul în banca de la geam și dădeam flori dirigintei. Îmi e dor de orele de matematică și franceză sau de mers la pas prin tot orașul, doar că viața pe care o trăiesc acum este prea diferită să mă lase să mă întorc acolo. Mă întreb dacă asta simt și părinții mei când se gândesc la liceu. Teama de a crește și de a schimba? Teama de a pierde oameni și locuri? Pentru că de ceva timp nu mai e vorba despre „Cu ce mă îmbrac mâine?” sau „Ce mă fac cu tema și proiectul?”, prietenele mele sunt ocupate cu munca și iubiții lor, și cu toate că stau și pictez calendare cu ianuarie încercând să retrăiesc sărbătorile ca atunci când eram mică, nu e la fel.

Nu mai am același sentiment nici când pictez, nici când tai legumele pentru salată sau când împachetez sarmalele. Simt că nu am loc în casă, că nu mai e loc pentru lucrurile mele, iar când îmi recitesc jurnalele din 2007 e ca și cum n-aș fi trăit clipele alea, că sunt ale altcuiva. Nu mă găsesc aici pe mine, cea de acum, văd doar varianta mică și șatenă. Maică mea mă vede tot de 15 ani, dar am 21 și oricât ar vrea să treacă asta cu vederea, nu se mai poate. Nu se mai poate să port puloverele din generală, pentru că mă strâng și nu mi se mai potrivesc. Nu se mai poate să mă înscriu din nou la școală pentru că am stat deja cât trebuia. Una e realitatea și alta nostalgia.

Nu vom putea rămâne agățați în trecut toată viața. Pentru că oamenii și locurile se schimbă de la lună la lună, dar de la an la an. Nu știu ce se va întâmpla cu locurile în care am crescut peste 10 ani, habar n-am dacă vom sta în aceeași cameră și după studenție, iar drumul spre locul nostru de muncă sau spre facultate ne va râmâne același. Naiba să le ia de cărți care ne plăceau acum trei ani, că nu se mai potrivesc cu astea care ne plac acum. Locurile merg înainte, noi ne întoarcem la ele, dar nu mai putem ține pasul. Ce se va întâmpla cu ele după alți câțiva ani?

Acum orașul în care stau pare mai mic ca niciodată. Iar eu am devenit un uriaș care nu încape deloc pe străzile lui.

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *