– AM FOST ȘI NOI CÂNDVA MICI –

Ăsta e un mic fragment din ceva ce am scris acum trei luni.

„Am venit acasă de vineri și deja m-am certat cu ai mei de cel puțin cinci ori. Pentru că sunt momente în care mă enervează simplul fapt că insistă să mănânc atunci când nu îmi e foame. Ce să mai spun de momentele în care se ceartă pe un prosop mutat dintr-o parte în alta sau din cauza programului de la televizor. M-am simțit neîndreptățită pentru că vin rar acasă și nici măcar atunci nu poate să fie liniște. M-am obișnuit cu gândul că nu suntem perfecți şi oricum o familie ca în filmele americane nu vom fi niciodată. Dar mi-aş fi dorit să ne prefacem puțin, măcar trei săptămâni.”

Nu am vorbit despre asta cu ei. Nici eu nu am spus că am devenit distantă, nici ei nu mi-au spus motivul pentru care au început să se certe tot mai des. Iar problema asta de comunicare pe care am avut-o nu mi-a prins foarte bine. Și nu cred că e prima dată și nu cred că sunt singură în situația asta. Pentru că la noi „totul este sub control” mereu, dar dacă stai să mă întrebi, interiorul este putred. Adevărul e că niciodată nu am simțit că vorbim unul cu celălalt cum ar trebui și dacă stau să analizez, nu știu multe despre ai mei. Ştiu vag că maică mea a lucrat câțiva ani, în timp ce mergea și la facultate, știu câte ceva din cum s-au cunoscut ai mei și că fratele meu şi-a petrecut o mare parte a copilăriei la țară. Dar ei nu-mi povestesc niciodată dacă le e bine sau nu, nu-mi povestesc dacă au ieșit în oraș (pentru că nu au mai făcut asta de vreo zece ani), dacă și-au luat vreo bluză, dacă vor să meargă în vacanțe singuri, dacă se descurcă mai prost decât de obicei cu banii. Țin în ei sau pun problemele mele pe primul loc.

Dacă am mâncat, dacă am bani, dacă am ieșit, dacă mi-a mers bine la facultate. Iar ei, undeva pe locul doi, departe și neimportanți. Mi se pare că în ziua de astăzi nu știm să comunicăm cu părinții noștri. Ori sunt ei -că nu ne povestesc despre ce li se întâmplă- ori suntem noi -că nu suntem obișnuiți să îi întrebăm sau ascultăm. Am senzația că uneori suntem două ziduri paralele, fără șanse de intersectare. Am senzația că nu vor să ne încarce cu problemele sau lucrurile lor, că nu vor să știm că au o stare de rahat, că nu-și pot lua gândul de la a ne fi nouă bine (și uneori asta se rezumă la mâncare și somn) sau că vor și ei să ia o pauză de la spălat haine, vase și aragaze. Dar nu spun asta pentru că ar părea egoist.

Și am senzația că răsplata noastră este că sunt stresanți și enervanți, că întreabă toate prostiile și ne sună din 10 în 10 minute. Și nici măcar nu aud când vorbim din cauza sonorului prea încet de la telefon. Așa că preferăm să ieșim afară cu prietenii sau să povestim prietenelor cele mai bune. Iar ei preferă să se afunde în muncă și responsabilități și facturi sau probleme de oameni mari și să se apropie uneori prea târziu. Și vine rândul nostru să mai ignorăm un apel, să mai refuzăm o conversație pe Skype, să mai răspundem că facem bine, când de fapt acolo este orice altceva, dar nu bine. Și așa ignorăm sau dăm la o parte persoanele care ne puneau șosete cu oțet când eram bolnavi sau ne luau și napolitane, și cereale, cu toate că știau că nu le vom mânca pe amândouă odată. Noi nu vorbim, ei nu vorbesc, este ca un film mut pe care îl pui la nesfâșit și tot te plângi că nu-l înțelegi.

Poate că ar trebui să avem conversații mai lungi, nu din astea de 3 minute din ultima perioadă. Și poate ar trebui să vorbim mai mult despre noi, stările noastre, depresiile noastre, neajunsurile noastre. Și poate ar trebui să facem asta pe rând.

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *