Oameni mici.

N-am înțeles niciodată pentru ce există mai multe categorii de oameni, de ce avem nevoie de ele. De ce e necesar să fie schimonosiți peste tot? Pe lângă faptul că există oameni care ți-ar lua și ultima mărgică, că au nevoie de a ta, deși au un sac plin în spatele lor. Sau de ce trebuie să existe haine scumpe ca naiba? E obligatoriu?? Vine Dumnezeu la voi și vă șoptește să fiți împuțiți cu restul, vă subțiază nasul și vă dă pene? No, no creo.

De ce n-am vedea dincolo de asta? De ce n-am deschide ocșorii mai mult? De ce contează așa de mult vacanța aia? Sau de ce contează atât de mult să știe prietenii că te-ai realizat și faci bani? Aduc toate astea un plic cu fericire, cu artificii și bomboane? Pun prea multe întrebări deja. Înțelegeți voi unde vreau să ajung.

Continue Reading

Greutăți.

Că tot e perioada de ce  ,,Doamne Dumnezeule se întâmplă cu mon viață?”, că n-ai chef nici să stai degeaba, nici să faci ceva. Când îți dai seama că nu o să mai ai vacanța de 3 luni doar pentru tine și că te amețește tot ce înseamnă schimbare. Vine o zi idioată in care îți dai seama că nu e totul așa ușor de dus la capăt. Că nu o să ai mereu energia aia de la început. Că o să existe mereu oameni idioți care nu o să dea doi bani pe tine și o să te facă să te simți ca ultimul prost. Și ca ai aproape 7 euro cost la telefon și o să trebuiască să-ți faci comandă de sicriu pentru că ai tăi o să te ucidă când vor vedea.

Cum spuneam, idioată zi.

Continue Reading

Dacă visul ar deveni realitate și realitatea vis.

Când sunt singură, merg cu tramvaiul, pe jos, ascult muzică, stau pe bancă, nu pot să dorm, mă gândesc la cât de simple sunt lucrurile la mine-n cap. Fără prea multe dureri de inimi, cămile și pirania în drumul meu. Și e totul așa liniștitor că mai degrabă aș rămâne acolo, decât la serialul meu dramatic, numit și viață.

Dacă visul ar fi realitate, probabil hainele care-mi plac ar fi la mine-n dulap. Aș fi slăbănoagă și aș putea să mănânc prăjituri sau torturi dimineața, la prânz și seara. Fără să fiu ca o bilă cu picioare. Aș putea să-i am pe ai mei mai aproape de mine și le-aș putea vorbi mai mult decât două minute la telefon.

Continue Reading

Mă iubești sau ce?

Mi se pare că oamenii din ziua de azi nu știu să iubească. Ori au uitat. Ori nu vor. Am senzația că preferă mai degrabă furnicături în pantaloni, decât în suflet. Nu știu de când a devenit mai importantă agățarea în baruri și cafenele. Nu știu de când şi-au pierdut din farmec plimbările și prăjiturile. Habar n-am ce importanță are dacă partenerul deține sau nu maşină de ultima fiță. De parcă asta e cea mai mare problemă aici.

Are sens ce spun?

Continue Reading

Cover-uri faine-faine.

Sunt o groază de oameni care iubesc muzica și încearcă să arate asta lumii întregi. Am găsit și eu câțiva care mi-au plăcut rău și am zis să arăt mai departe.

Sper să vă placă.

Îmi place Amira, vocea ei dă puțin cu a Rihannei. Nu sunt un fan al piesei, dar varianta asta mă liniștește.

Continue Reading

5 porcării care se spun despre București.

Sunt sigură că ați auzit măcar o dată oamenii care spun cât de rahat este Bucureștiul. Că nu găsești nimic aici decât aurolaci, gropi, câini și asfalt topit. S-ar putea să vii la facultate, la noul loc de muncă sau pur și simplu doar să te muți ca un om normal. Close enough! De aici vei auzi o grămadă.

Continue Reading

Mai ușor cu încrederea

Mi s-a întâmplat de atâtea ori să mi-o iau în freză, deci aș putea spune că sunt expertă în așa ceva. Am prostul obicei de a crede că oamenii sunt „de treabă” și nu-mi vor răul. Chestia merge, în unele cazuri. Dar nu știu cum se face că de fiecare dată când spun că am încredere deplină în cineva, poc! Se întâmplă să mă dezamăgească tot ce are picioare și poate să meargă. Și ghiciți cine rămâne ca proasta cu inimioara ca un papuc stors la mașină? HĂ? HĂ?

Viața până la 19 ani m-a învățat să nu mai pun atât de mult suflet și să ignor oamenii proști. Asta m-a învățat, nu înseamnă că mă și țin de regulile ei. Ideea e că nu vrea nimeni să-ți fie bine ție prima dată. Și ar fi oarecum normal pentru că nu te gândești prima dată la vecinul din deal dacă a intrat la facultatea la care îți doreai tu. Te interesează de tine. Și abia apoi îl cauți și pe dobitoc să știi dacă să-l înjuri că ți-a luat locul sau să-ți fie milă de el.

Continue Reading

Etapele examenului sau „ce Doamne-Dumnezeule mi se întâmplă?”.

Iar n-am scris de mult. Și nu că n-aș vrea sau m-a apucat panda, doar că de când am ajuns acasă tot ce am făcut a fost să dorm. Să mor că parcă aș fi la hibernat de fiecare dată când calc aici.

Nu știu dacă am visat sau pur și simplu m-a pocnit o idee, dar în timp ce am aflat unele rezulate de la minunatele examene, mi-am dat seama prin ce am trecut cu sesiunea asta. Cât stres am putut mânca. De asta sunt și așa umflată, poate.

Deci…să începem. Ce pătești în dimineața cu examenul? Cel puțin la mine, așa e.

Continue Reading

Singuri sau nu?

Stând, înfulecând sticksuri ca o lady şi umplând trenul de susan, m-am gândit cât de norocoși suntem. Cât de norocoși suntem pentru că avem oameni lângă noi care ne sprijină, ne ajută, ne fac să radem și ne iubesc. Cât de norocoși suntem că nu trebuie să facem toate lucrurile astea singuri. Nu știu dacă vă gândiți prea des la genul ăsta de chestii, dar e așa frumos sentimentul de a avea pe cineva care să mănânce alături de tine,  să râdă la glumele pe care le faci, să te aștepte la gară, să meargă la film cu tine sau să-ți cumpere dulciuri când ești supărat.

Continue Reading

Din exterior.

Ciquitos, azi o să fiu mai serioasă.

Mă gândeam aseară cum se vede toată prosteala asta cu blogul din exterior. Ce-or crede oamenii care mă citesc despre mine? Ce părere și-or fi făcut? Probabil majoritatea credeți că-s vreo ciudată cu păr roz(din când în când), mereu supărată pe viață, care face numai rahaturi și critică tot ce vede în cale. Poate cei care mă cunosc or zice „I-auzi și la asta! Și la școală nu scotea un sunet.” sau „S-a trezit Aristotel să comenteze.”

Aș putea spune că-s o combinație.

Continue Reading