Viață de student tâmpit.

M-am săturat rău de tot de rahaturi din astea. Sunt studentă acum, dar treaba a stat așa de când eram în liceu, generală, primară, grădiniță, ce-oi mai fi făcut. Nu e bine nimic, frate! Nu ești destul de mare, nu ai talie de viespe, nu poți să plătești la magazin cu cardul. De unde ai tu card?! Nu te pricepi la nimic. Trebuie să stai închis în casă și să înveți. Asta e menirea ta pe lume, să înveți ce au spus alții și să nu comentezi pentru că oricum n-ai ce. Și de ar fi suficient. Dar, și dacă ai lua 10 pe linie la toate examenele posibile și imposibile, ar veni unu’ și ți-ar râde în nas. Dar tu ce vrei să faci cu notele, mamă?! Experiență…pe când?

QUE DEMONIOS de viață e asta?

Nu e ca și cum toți au fost la fel ca tine până acum. Tu nu ai voie să stai jos în autobuz pentru că…ei, pentru că pur și simplu nu ai voie. Mă enervează oamenii care cred că doar ei sunt obosiți, că doar pe ei îi dor picioarele, că doar ei contează. Tu nu ai voie să încerci să faci ceva pentru viitoarea-ți carieră. Ești prea mic pentru aia, pentru aia, pentru aia. Unii sunt siguri că scopul nostru în viață este să le luăm meseria, nu să învățăm ceva cu ajutorul lor. De fapt, nu cred că știți, dar studenții au planul diabolic de a-l omorî pe cel pe care îl consideră șmecher (în domeniul pe care l-au ales și ei), să-i ia locul și să facă 2 copii cu Fernando (sau Esmeralda, depinde de caz) și să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți fără ca nimic să se fi întâmplat.

Continue Reading

Să-l ia naiba de timp!

M-a apucat depresia nocturnă. E sesiunea și am de învățat, nu de alta.

Când Dumnezeu a trecut atâta timp că nu înțeleg. Poate și pentru că am aceeași înălțime de 8 ani încoace și fața îmi e la fel ca a unui copil care abia termină generala. Totuși, lucrurile care se întâmplă, mă fac să cred că nu mai e totul la fel de „vată pe băț” ca înainte. M-au apucat filosofelile. Și ziceați că Aristotel a murit?

Continue Reading

Șanse.

Probabil am eu ceva la cap. Probabil e doar perioada asta ciudată în care nu-s trezită la realitate exact cât ar trebui. S-ar putea să n-am dreptate, iar peste câțiva ani să citesc asta și să râd. Sau s-ar putea să nu. Hehe.

Nu știu dacă îți faci norocul cu mâna ta. Sigur nu mi-ar ieși asta oricum. Nici șireturile nu mi le leg bine și am 20 de ani imediat. Doar că de când începem să creștem și noi ca oamenii, ni se taie aripile. Toți din jurul nostru sunt niște magicieni tare buni.

-Păi da’ ce? Poate ăla să cânte la tobe? Ce instrument mai e și ăla?

-Cum să îți placă să faci tatuaje, când tu trebuie să fii medic?

-Ce șanse ai tu, când nici numele nu ți-l pronunță lumea bine?

Trec prin descurajări din astea cretine de când mă știu. Uneori mă gândesc că pentru mine au fost inventate, dar apoi realizez că nu sunt singura care a auzit că îți trebuie bani în portofel, nu fluturași în stomac. Că nu-ți dau ei de mâncare. Șansele îți sunt numărate de toate rudele în parte și tu oricum n-ai față de tot ce îți dorești.

Mi-am dat seama că așa o să fie tot timpul în viață. Mulți renunță să facă lucruri, pentru că vin alții din spate și le spun să se oprească, să-și dea două palme și să revină la realitate că nu-s pe drumul cel bun. Și încep cu sfaturile. Și cu amintirile „Păi și mie îmi placea să cânt la vioară, doar că…m-am lăsat. A fost așa, o pasiune. Trebuia să fac ceva mai…serios.”

Și mai întrebați-mă de ce există vânzătoare irascibile și medici nepricepuți. OARE?

Și acum, lăsați urechile la mine. Știu că unele lucruri pe care le scriu aici nu prea le fac eu în viața-mi de zi cu zi. Dar, nu asta contează. Aveți încredere, fraților! Aveți încredere în chestia aia mică pe care o doriți, la care visați de când vă certați cu prietenii din fața blocului și pe care v-a dat-o Dumnezeu. Că ea contează în viața asta.

Am încredere că un talent va fi tot timpul recompensat, oricât de LUNG, TÂMPIT, GREU, FĂRĂ BĂNCI DE LA PRIMĂRIE va fi drumul. Cred că cineva care cântă din suflet, va putea fi ascultat de publicul ăla mare pe care și-l dorește de când era mic. Cred că cineva care visează să danseze, o să fie remarcat dacă dansează până nu mai poate.

Cred în toate astea, pentru că și cei care sunt acum faini în ochii noștri, au fost la fel. Singuri și cu visurile lor de mânuță. Chestia e să strângi și tu bine. Și dă-l naiba de noroc.

Continue Reading

În funcție de ce etichetăm oamenii?

Că tot mi se întâmplă numai porcării și nu mă ia nici dracu în seamă (nici măcar la cererile de prietenie de pe facebook n-am succes) m-am gândit la asta: cât de des îi etichetăm pe cei din jur și cât de mult ne place să o facem. Încerc să cred, sper, gândesc că lumea nu-i așa de rea cum spun ceilalți. Că nu există doar blocurile alea dărăpănate pe care le arată la televizor. Că fetele încă ies în oraș pentru muzică și râsete și nu pentru agățat bărbați care le-ar putea fi unchi sau tați. Că n-avem nevoie de prea multe și că nu contează mereu doar un  un păr lung și un spate drept.

Continue Reading

În casă nouă

Iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii.

Vă scriu acum din alt loc. Mi-am dorit de mult un blog așa. Și deocamdată nu-mi vine să cred că e aici și că încep să scriu pe el. Mă simt ca atunci când eram mică și îmi luam un carnețel nou și sunt așa fericită, ca un copil cretin. Dacă aș putea, aș pune toate emoticoanele fericite din lume aici. Dar nu o să fac asta, bineînțeles. Durează, nu de alta.

Bun, acum am să încerc să fac un fel de promisiune. Așa de început. Fraților, promit să scriu mai des, mai bine și mai sincer. Să vă țin mult timp lângă mine. Și să vă adun pe mai mulți pe aici. Probabil va dura, dar cine știe? Așa. Promit că voi scrie de toate. Probabil că nu o să iasă mereu articole bune. Probabil vor exista zile în care voi scrie ca naiba. Dar, pot să vă spun că o să scriu mereu din suflet. Cel puțin așa îmi doresc :). 

Continue Reading

La liceu pentru o zi

Ieri parcă am mai trăit o dată viața de liceu/ high school muscal, cum îi spuneam cu fratele meu. Ciudată treabă. Chiar dacă zilele mele la liceu erau un etern ,,Ce fac aici? Vreau acasa”, când s-a terminat mi-am dat seama că nu a fost așa nasol pe cât părea.  Și dacă a ajuns să-mi fie dor și de orele de franceză, e gravissimo.

Continue Reading

Înapoi în timp

Mă enervează când văd oameni care uită. Parcă le dă cineva în cap. Își uită prietenii cei mai buni sau că își făceau tema la română în clasă. Uită să meargă acasă pentru că au timpul ocupat cu altele care aduc bani şi călătorii prin alte țări. Uită că au fost pietoni înainte de a avea maşina aia scumpă care n-are niciodată răbdare să stea la trecere.

Continue Reading

Jurnalismul și părerile

Boooooooooooooooooooooooooooooooon. Zilele astea m-am enervat cam des, poate de asta sunt mai pesimistă decât în mod normal. Am stat și am analizat viața jurnalistică și am început să le dau dreptate celor care văd oamenii ăștia ca pe niște roboți cu microfoane în mână, carnețele în geantă și drăcușori în minte. Sincer, nu-ți trebuie multe școli sau facultăți să-ți dai seama de asta. Este peste tot aceeași reacție.

E ciudat că vezi prezentatori care stau cu picioarele pe masă în timpul unui interviu și iau la mișto invitații doar pentru că ei sunt acolo și cei care vin, vin pe banii lor. Trebuie să ai realizări de realizări sau să mori de 5 ori pe zi ca să ajungi la știri. Trebuie să câștigi din naștere un corp frumos ca să te bage cineva în seamă. Așa am observat să sunt selectați, mai nou. Nu există oamenii din spate, nu știe nimeni numele reporterilor (care fac toată treaba) și totul este doar despre spectacol. Facultatea nu-i bună, se face degeaba, ăia care ies din ea, ies pe ochi frumoși, mai sunt și proști de dau în gropi, nici să vorbeasă nu știu. Totul e degeaba, huh?

Error 404. „Jurnaliști”not found.

Continue Reading

Ale, încântată de cunoștință.

Tocmai mi-am dat seama că nu ştiu nimic despre mine. Nu ştiu ce-mi place, ce nu, de ce îmi e frică, dacă spun cuiva ce simt, cât de multe lucruri mă enervează. Probabil se întâmplă asta multor persoane. Probabil nu. Ale mică nu cred că a avut o culoare preferată sau un talent nedescoperit, așa că nu s-a gândit la chestii de genul.

Așa  că am să le las aici. Toate ciudățeniile despre mine. Nu trebuie să le citiți,  de obicei nu-mi place să ştie ceilalți lucruri despre mine. Dar aş vrea să le citesc eu după ceva timp. Să-mi dau seama cine rahat eram. Sau să rămână amintire pentru momentul în care voi fi o bloggeriță plină de bani. Glumeam. Singurul lucru pe care mi-l doresc e să fie citit blogul ăsta ciudat.

Continue Reading