– CE FAC CU VIAȚA MEA? –

Sunt în anul II de facultate și nu-mi găsesc locul. Nu pricep ce-mi place să fac, habar n-am dacă voi fi vreodată angajată, nu știu dacă voi reuși să am casa mea sau job-ul meu, nu știu direcția în care să o apuc. Nu mă simt bine când văd că mă întrețin părinții și se chinuie să împartă banii pentru chirie, utilități și ieșiri în oraș. Nu şi-au mai cumpărat un tricou nou de ceva vreme, iar eu mă fâlfâi prin capitală. Simt că nu mi se potrivește nici măcar un gen de jurnalism și că merg la facultate în ultimul timp doar pentru ca trebuie să fac prezențe. N-am un țel ca ceilalți colegi hotărâți de când erau în generală, n-am un vis, n-am chef să-mi fac reportajul la tv și simt că ideile mele nu sunt bune niciodată. Ale de acum doi ani ar fi tare dezamăgită.

Chiar dacă uneori nu mă cred că am peste 18 ani, oamenii încep să aibă așteptări de la mine și să-mi ceară lucruri. Încă e mişto acum pentru că mai merge treaba cu facultatea, însă încep să mă tem că nu voi avea cu ce să-mi plătesc facturile. Unii îmi spun că trebuie să ai bani să te poți întreține, nu doar să visezi cu ochii deschiși după cai verzi pe pereți. Şi oricât de mult aş încerca să le dau peste nas, sunt conștientă că trebuie să-mi câștig existența cumva. Alții mă fac om mare și responsabil care trebuie să-şi facă loc printre ceilalți care vânează ca niste vulturi doar bucățelele cele mai bune. Fraților, eu încă adorm cu televizorul aprins pe desene, lăsați-mă în pace!

Am început să fiu tot mai dezamăgită de lumea asta. Pentru că ea cere bani și lucruri rapide, iar eu nu am nimic de oferit în schimb. Totul a devenit o afacere în ultima perioadă sau poate doar mi s-au deschis ochii mai bine. Toată lumea se cunoaște deja cu toată lumea. Totul implică lupte pentru afirmare și călcat unul pe celălalt în picioare. Prietenii mai rare, oameni șmecheri, bani, mașini și iar bani şi maşini  Iar apoi eu, boul bălții care nu știe ce căuta în chestia asta aglomerată și vrea acasă.

Tot dau sfaturi pe blog să-ți urmezi visul și să fii curajos, dar încep să nu mă mai cred nici eu. Probabil e doar perioada. Probabil mai sunt oameni în situația asta, studenția e ciudată oricum. Și s-ar putea să fiți la fel de dezamăgiți și storși de viață ca mine. Dar sunt conștientă că trebuie să facem, să vedem, să învățăm și să luăm din fiecare câte puțin. Să cautăm, nu să așteptăm să cadă din cer o șansă unică. Aşa că încerc să mă adun, să-mi dau două palme și să fac lucruri, nu doar să vorbesc despre ele. Locul ți-l găsești făcând și săpând, iar statul ăsta jos produce amorțeală și dureri de genunchi. Nu știu ce va fi, niciodată nu se știe, dar mă gândesc că duce undeva drumul din moment ce există o cărare.

You may also like

2 Comments

  1. Cunosc sentimentul. Eu in anul doi ma gandeam de ce naiba nu am dat la inginerie ca 90% din colegii de liceu, dar uite ca m-am descurcat sa am un job bun intr-una din cele mai mari companii auto din lume… Nu-ti voi spune balarii cu urmatul viselor, vreau sa te intreb daca ai luat in considerare si o mica reprofilare? Studiezi jurnalismul, cred ca ti-ar fi usor sa mergi pe un job in comunicare, PR. Solutii sunt, crede-ma! P.S. Eu ma uitam la desene si cand eram la master.

  2. O să găsești ceva-ul, fii sigură. Ești doar în faza „ce naiba a fost în capul meu?”, been there, done that! După urmează faza „ce naiba a fost în capul meu? + depresie + înghețată = LOVE” și apoi, ca într-o relație, intri în faza de reinventare. P.S. Desenele animate sunt crema antirid a sufletului!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *