– COPIII DIN ZIUA DE ASTĂZI –

Când vezi plimbându-se pe stradă două fetițe cu pantalonii atât de scurți încât li se vede fundul, ce ar trebui să simți? Dezgust sau inconștiența venită din partea părinților? Dar când vezi corpuri de 10 ani care nu vorbesc unele cu celelalte, însă în schimb, țin în mână un telefon mai mare decât ele? Dar când vezi un grup abia venit de la școală, care se împinge, țipă și lovește ceilalți trecători, fără să-l intereseze dacă ceea ce face este frumos sau nu? Am mers în tramvai cu un copil care făcea concurs de îmbrânceli cu prietenul lui și am văzut pe stradă băieței care înjurau ca la ușa cortului pe motiv că sunt cool și ca nu le zice nimeni ce trebuie să facă.

Nu critic pe nimeni. Sunt conștientă că fiecare generație a trecut prin perioade diferite şi au avut propriul stil de viață. Nu pot să compar strictețea de pe vremea bunicilor mei, cu timiditatea și modestia de pe vremea părinților, cu prezentul. Nu ar fi corect pentru că știu că m-aş fi comportat după standarde și modele de pe atunci, la fel cum m-am comportat şi în copilăria mea după moda vremii. Nu sunt nici părinte. Nu am dreptul să judec inconștiența prin care aceştia își lasă fetița de 8 ani să meargă mai mult dezbrăcată în oraș. Până la urmă fiecare știe ce e mai bine pentru copilul lui, iar asta ar trebui să-i fie prioritatea din momentul în care l-a ținut prima dată în mână. Bine, aproape toată lumea.

Dar nu pot închide ochii. Poate din cauza lipsei de atenție a adulților, poate din cauză că se simt neglijați sau neînțeleși, copiii au început să-şi creeze ori tot felul de modele pe care televizorul le promovează ori tot felul de comportamente pe care le vezi doar în dramele de pe ProTv, după ora 22:00 sau la Ernest. Nu știu care e moda acum, dar sincer, apucăturile pe care le au și modul în care încearcă să iasă în evidență, dau de gândit. Sunt agresivi în vorbe, niciodată atenți, şi mai nou cu țigară în mânuță. Nu știu cum se trage din ea, dar așa au văzut ca e mișto.

Mai mult, mi se pare că nu există o comunicare așa cum trebuie între părinți și copii. Discuțiile sunt legate de școală și mâncare,  copiii sunt inhibați și nu vor să povestească toate experiențele prin care trec, de aici şi senzația că singuri le e mai bine. Așa că își găsesc refugiul în calculatoare,  în televizor, în jocuri sau anturaje greșite. E o problemă generală faptul că nu comunicăm cum trebuie şi că tindem să nu le spunem altora ce simțim. De aici și atâtea certuri în familie, divorțuri sau invidii la locurile de muncă. Dacă oamenii ar vorbi despre ce îi deranjează și ceea ce le stă pe suflet, problemele nu ar fi așa mari precum le vedem.

Nu o să mă iau de kendama lor, de spinner sau faptul că stau prea mult în fața calculatoarelor și nu prea mai au prieteni reali. Dar de live-urile de pe Facebook, filmările cu fete bătăușe tot acolo, poze deochiate, ieșiri prin cluburi și beții la 10 ani, dați-mi voie să mă iau. Îmi plăceau mai mult zilele în care copiii își cumpărau o carte sau exersau desenul în Paint. Acum nici vorbă de învățat după școală, comunicarea lipsește, lipsește și exprimarea corectă sau scrisul cu cratimă, notele la examene sunt din ce în ce mai mici, iar generațiile din ce în ce mai slabe.

Şi totuși vina nu e a lor. Vina e a noastră.

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *