– CU NEHOTĂRÂREA ÎN BRAȚE –

“Bună, sunt Alexandra, studentă în primul an la Jurnalism și realizez un material…”

Cam așa începe. Cu entuziasm și speranță pentru toată lumea.

“Bună, sunt Alexandra, absolventă a Facultății de Jurnalism și au trecut cam două luni de când nu am mai scris.

Și în cazurile nefericite se încheie așa. Pentru că ajungi la capăt de drum și habar n-ai ce va fi cu viața ta din punctul ăla.

Am terminat facultatea acum o săptămână. Între timp am dat și examenul de licență și am avut un sentiment ciudat când m-am uitat pe legitimația de student pe care am primit-o în primele zile. Eram mai copil decât acum. Am venit în București în urmă cu trei ani, când mi se părea super-super-wow că vedeam cu ochii mei toate locurile pe care le vedeam doar la televizor, în filme sau jurnale de ora 18:00.

Am venit pentru că îmi doream să scriu. Pentru că planetele se aliniaseră pentru mine și simțeam că asta va trebui să fac toată viața. Pentru că nu-mi păsa dacă toată lumea spunea că voi muri șomeră cu diplomă, că nu mă voi angaja niciodată în domeniu sau că sunt prea timidă să fac o meserie care se află fix la polul opus. Știți telenovelele cu Luis Miguel, băiatul bogat și frumos, cu o familie bine văzută….și sărmana Maria, cu două mâini stângi? Ei bine, eu eram sărmana Maria în povestea asta.

Dar nu-mi păsa. Pentru că la 18 ani am crezut că alegerea mea e cât se poate de potrivită și că Ale de pe scaunul roșu din bucătărie, care povestea în jurnalul ei despre notele mici și nedreptățile din viața de liceu, va fi cea mai tare dacă va risca și va face din pasiunea ei un job. Indiferent de cât de prost plătit va fi. Indiferent de presiunile din exterior: ba din partea părinților care strâmbau din nas când auzeau că vor avea o jurnalistă în familie, ba din partea vecinilor care spuneau că tineretul din ziua de azi e mult prea visător și nu se gândește la viitor.

Mi-am iubit anii de studenție și mi-a plăcut facultatea. Fie că-mi dădea frici și anxietăți, teme pe care nu le înțelegeam uneori, reportaje pe care le făceam cu drag sau prieteni de cafele cu gheață și concerte până se deschideau ușile metroului. M-am simțit necăjită, părăsită, speriată, fericită, importantă, încurajată, nedorită, aiurită, îndrăgostită, într-o singură cameră. Acum că mă gândesc intens la asta, am avut o libertate de care nu m-am bucurat așa cum ar fi trebuit. Dar, hei, vorbiți cu o fată care a văzut Harry Potter la 10 ani după tot fenomenul, deci să-mi dau seama târziu de lucruri este punctul meu forte.

Sunt acum aproape adult. Știți, chestia aia care va trebui să-și plătească singură ultilitățile, care va trebui să strângă de o casă, de un avocado de la Mega din banii ei (și pe bună dreptate, ăla ready to eat este destul de scump), care are 8 ore de muncă, 8 de somn și restul sală și întâlniri cu prieteni ocazionali. Poate soț și copii, dar toate astea mi se par foarte departe acum. Lumea ar spune că viața după studenție este ușoară ca un fulg de nea, doar că astea sunt problemele și grijile nostre de acum, la fel cum în liceu te sperie tezele, iar la maturitate ședințele cu părinții la care nu poți ajunge de multe ori din cauza serviciului.

Dar în oricare dintre cazuri, te poți pierde pe drum. Și ți se poate duce și entuziasmul, și strălucirea, și puterile, și poți ajunge o bătrânică în trup de 21 de ani, de mână cu depresia. Dar ce este asta?! O să o numesc pauză. Oamenii când obosesc, se opresc, își trag sufletul și o iau de la capăt, no? Dacă este ceva ce am învățat în ăștia trei ani de *pe cont propriu* e faptul că e ok să fii aiurit. Sau dezordonat. E ok să-l iei pe *nu știu* în brațe sau să te oprești când nu mai ai energie. Important este să nu te oprești de tot. Cred că asta gândea puștoaica pe care o port în portofel, lipită pe fosta mea legitimație de studentă la jurnalism.

Vreau să desenez. Vreau să scriu. Vreau să fac teatru. Vreau să fac reportaje. Vreau în Suedia. Vreau să am cofetăria mea. Vreau să am redacția mea cu prietenii mei nebuni. Vreau agendele mele.

Am citit acum câteva zile despre entuziasmul pe care îl aveam când am venit în București și mi s-a făcut dor. Asta e partea mișto când îți faci jurnale din clasa a 4-a, poți citi ce sezon vrei din viața ta. Habar n-am unde a dispărut și ce s-a întâmplat cu persoana din spatele rândurilor ălora, dar cred că nu a fugit prea departe. Mă simt mai dezorientată decât în clasa a XII-a când trebuia să iau decizia vieții mele și când presiunea celor din jur îmi amorțea umerii, dar dacă atunci am răzbit, acum va fi mai simplu.

Ce faci într-o lume în care nu ești hotărât și în care habar n-ai pe ce drum vrei să o apuci?

Am început să caut, când descopăr, vă zic.

Bună! Sunt Ale. Și aproape am devenit jurnalistă.

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *