– CU TALENTUL DE MÂNĂ –

Nu m-am considerat niciodată o persoană talentată. La școală nu mă lăudau profesorii până uitau să-și mai țină ora și rare erau momentele în care excelam la ceva anume. Mă vedeam o elevă mediocră, cum s-ar spune, dar nu sufeream din cauza asta. Nu aveam o materie preferată, dar îmi plăcea să învăț cam la orice. Îmi plăcea și matematica, doar că mă panicam la examene prea tare și luam cele mai mici note din clasă. Cât timp eram la liceu, am rugat-o pe maică mea să mă dea la lecții de chitară clasică. Îmi plăcea totul la instrumentul ăla: forma, sunetele pe care le scotea, îmi plăcea ideea de acorduri și de degete însemnate din cauza repetițiilor. Îmi terorizam prietenele de fiecare dată când auzeam o chitară și mă gândeam să-i omor în secret pe cei care aveau una acasă și să le-o fur.

Dar mi-a trecut repede.

Pentru mine a începe să cânți la un instrument însemna să ai voce. Să ai talent nativ pentru asta, să te descopere un profesor de muzică și să te ducă la festivaluri sau concursuri pentru a striga în gura mare cât de mândru e de tine. Eu nu prea eram făcută pentru asta. Aveam cam 14 ani pe atunci și-mi vedeam limitate șansele de a începe să iau lecții pentru că pur și simplu eram afoană. Plus că îmi trecuse timpul. Oamenii care cântă, trebuie să înceapă de mici să studieze, să aibă o pregătire riguroasă. Așa că mi-am zis că muzica nu e pentru oricine și m-am consolat cu gândul că o să-i ascult pe alții şi o să-mi treacă. În mintea mea, artiștii adevărați se nășteau cu o chitară atârnată de gât.

Aveam însă colegi talentați la școală. Aveam oameni pricepuți la română, la fotografie, la desen sau muzică. Oameni care simțeau culorile, notele, imaginile.  Ei mă făceau să văd lumea altfel. Mereu îi priveam de jos și mă gândeam că trebuie să fie foarte talentați şi speciali de fac lucruri aşa frumoase. În momente ca astea te vezi ca un cartof pe jumatate stricat, ce n-ar trebui să stea lângă ceilalți. Credeam în talent. Oamenii care fac lucruri demne de admirat erau talentați. Erau super-oameni. Vedeam cântăreți excepționali care parcă luau notele alea înalte fără nici măcar să se străduiască. Vedeam oameni care desenau de când lumea și parcă gândeau totul din 7 unghiuri diferite. Vedeam scriitori care așezau cuvintele în pagină și le faceau să alunece așa de bine, de parcă te dădeai cu săniuța când îi citeai.

Iar eu eram departe de ei.

Gândurile mele s-au cam schimbat de atunci și până acum. Cu toate astea, am încetat să mai cred în talent când am văzut oamenii care-mi plăceau așa mult, deveniți casieri la Billa sau îngrijitori de bătrâni. Cred în oameni care se poate se nasc cu ceva special, dar am început să cred mai mult în pasiune și muncă. Și în încercări. Indiferent de domeniu, cred că orice om poate deveni priceput la un lucru dacă muncește foarte mult, oricât de puțin talent nativ ar avea. E adevărat că pictorul ăla are propria expoziție, doar că nu dormea nopțile ca să-și termine de colorat pânza. E la fel de adevărat că scriitura lui e minunată, dar pentru că a citit și recitit articolul ăla până nu a mai putut. Şi e adevarat că oamenii ăia au ajuns cineva, dar pentru că au muncit şi și-au dorit foarte mult să facă ce le place. Dacă nu s-ar fi investit timp și energie în așa numitul talent, probabil acum n-ar mai fi existat.

Nu mai cred în talent pentru că mi-am dat seama că nu e suficient să-l deții. Mi-am dat seama că până la urmă nu talentul e totul, că tocmai el se pierde în momentul în care nu tragi cu dinții de ceea ce îți plăce să faci. Nu sunt sigură dacă ceilalți își dau seama că nu avem nevoie de foarte mulți oameni talentați, cât aveam nevoie de oameni muncitori și pasionați de ceea ce fac. Plus că nu datorăm nimic, nimănui. Erau momente în care mă gândeam că nu am dreptul să fac anumite lucruri pentru că există deja o grămadă de oameni mai buni decât aș putea fi eu vreodată. Și că n-am dreptul să visez sau să râvnesc la un lucru la care alții sunt atât de buni. Acum sunt sigură că niciodată nu e prea târziu să faci ceva nou. Și că nu furi nimic, nimănui, dacă încerci.

Așa că în cazul în care nu ați avut încredere în voi până acum, în cazul în care profesorii v-au spus că nu sunteți talentați sau cei mai buni din clasă, dacă ai voștri v-au descurajat de prea multe ori, dacă şeful nu crede în voi, nu-i băgați în seamă şi nu vă opriți din ceea ce vă place să faceți. Munciți mult pentru voi, fără a ține cont de talent sau har. Se pot pierde atât de ușor dacă nu sunt întreținute.

Eu o să-mi cumpăr chitară luna asta.

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *