– DE TEAMĂ SĂ –

 #DEX: anxietáte sf [At: V. ROM. aprilie 1934, 88 / Pl: ~tăți / E: fr anxiété] 1. Împrejurare. 2 Neliniște. 3 Teamă. 4 Stare de neliniște însoțită de palpitații, sufocare etc. întâlnită în unele boli nervoase.

Eram în generală și urma să prezint un proiect în fața clasei. Aveam istorie și tema era să prezentăm un personaj cunoscut, într-o manieră cât mai originală, în așa fel încât să-i menținem atenți pe colegi. Am ajuns în fața clasei și nu m-am uitat la ceilalți colegi. Priveam ori în jos, ori spre profesoară. Îmi tremurau mâinile și picioarele, eram roșie la față și mă bâlbâiam la fiecare două litere pe care încercam să le unesc. Nu am putut să prezint cum mi-am imaginat tocmai din cauza asta. Cu toate că învățasem din greu, încă din vacanța de iarnă. „Dacă vor râde când îi spun numele?” „Dacă nu sunt atenți?”, „Dacă nu vorbesc suficient de tare?”, „Dacă nu pasă nimănui?”, „Dacă nu am timp?”. Se învârteau toate astea în capul meu și nu mă lăsau o clipă să mă concentrez pe ceea ce aveam cu adevărat de făcut. Așa că am citit și m-am așezat în bancă după 10 minute. Așa au continuat prezentările mele. Și anii mei ca elevă, adolescentă și studentă.

Sunt o persoană anxioasă de când mă știu. De la grădiniță, aș putea spune mai exact. Mereu era ceva catastrofic la mine în cap, mereu mă simțeam inutilă și mă izolam de ceilalți. Așa că am devenit tipa tăcută. Nu am avut încredere niciodată în orice aș fi făcut și mă gândeam că privirile oamenilor sunt cele mai periculoase lucruri din viața asta. Aveam fel și fel de gânduri, ca și cum două persoane s-ar fi bătut permanent în mintea mea. Am trecut de la teama de a vorbi în public, la teama de a mă alătura unei convesații, de a spune părerea, de a comanda mâncare dintr-un meniu sau de a merge singură cu taxiul. Din cauza asta, am început să pierd oportunități, să mă trag singură în jos, să cred că sunt un om bun de nimic. Mereu ceilalți sunt mai buni, mai frumoși, mai potriviți, iar eu proasta care strică lucruri, uită sarcini, spune prostii și tace ca muta. Iar asta încă se întâmplă an de an, lună de lună, zi de zi.

Să stau în patul meu, să nu întâlnesc oameni, să mă uit la filme siropoase, să mănânc cipsuri, să nu trebuiască să mă trezesc. Adică să nu mai trebuiască să-mi simt obrajii roșii, palmele reci, inima cum bate ca nebuna, picioarele cum tremură. Să nu mai respir greu ca și cum n-ar mai rămâne aer și pentru mine în camera asta. Să nu mai aud pe nimeni cum se ceartă la mine în cap și să încep să am măcar un strop de încredere. M-am gândit o vreme să mă mut în munți și să scap de ăștia 21 de ani în care aș fi preferat să am o altă viață.

Am auzit cuvântul încredere în ultimele trei luni mai mult decât soneria de la telefon. Am început să mă gândesc la ea, la încrederea asta, mai ceva ca la un tip pe care îl plac, lucru nu foarte sănătos, dacă stai să mă întrebi. Probabil dacă nu m-ar fi ținut de mână anxietatea, viața mea ar fi fost altfel. Mă gândeam că unora le este teamă de șerpi, termite sau sărături cu parașuta, mie de ce să-mi fie de oameni? Cu ce am greșit, pe cine am omorât în cealaltă viață? Și tot punând întrebări, mi-am dat seama că nu sunt singura care trece prin chinul ăsta zilnic.

M-am gândit: „Oare cum ar fi decurs viețile noastre dacă am fi avut mai mult curaj și mai multă încredere?” Poate că nu ne-ar mai fi luat la mișto unii colegi, poate că tipul de care îți plăcea în liceu ar fi știut că exiști, poate profesorii ar fi fost mai îngăduitori în unele cazuri. Ai fi vorbit fără oprire așa cum vorbești la telefon cu mama ta sau ai fi ridicat mâna de fiecare dată la o dezbatere în public. Așa că o să vin cu o rugăminte.

Dacă treceți prin asta zi de zi și ați vrea să vorbiți, pe lângă faptul că sunteți eroii mei, aștept să-mi scrieți oricând. Pregătesc o lucrare de licență despre asta.

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *