– DIN LUMEA CELOR CARE NU CUVÂNTĂ –

Un băiat cu pantaloni de trening noi și abia venit în sală, începe antrenamentele. Stă într-un colț și își lucrează brațele, în timp ce privește fata frumoasă, cu păr lung, care este abordată de un alt băiat. Și-ar dori să fie el ăla, dar nu are curaj să-i vorbească la fel de deschis și nici nu are încredere în el prea mult. O tipă de aproximativ 26 de ani, cu un fard strident pe ploape, privește țintă băiatul la cămașă din fața ei, care flirtează deja cu altcineva. Şi-ar fi dorit să o observe pe ea prima și să vină să-i spună ce bine îi vine rochia atent aleasă pentru el, dar preferă să-l urmărească din umbră.

Lângă mine, o tipă plinuță mănâncă un covrig cu poftă, în timp ce semnițele îi cad pe jos. Mușcă din el, nu-l rupe, sub privirile celorlalți care par dezgustați. Și-ar fi dorit să fie slabă pentru ca lumea să nu îi analizeze mișcările, dar în schimb preferă să-și asundă jumătatea de covrig în rucsacul din mâna dreaptă. Un bătrân palid și cu fața ridată, încearcă să-și care sacoșa cu ambele brațe, doar pentru a prinde tramvaiul cel bun, dar aceasta pleacă îndată ce ajunge bătrânelul pe peron. Și-ar fi dorit ca picioarele lui să fie tinere ca înainte și să alrege până la el, dar se mulțumește așteptând un alt tramvai.

Am 20 de ani și mereu au fost lucruri pe care am dorit să le spun, dar cu toate astea nu am facut-o. Sunt multe mâini pe care aş fi vrut să le ridic la școală, dar mi-a fost frică să nu spun ceva greșit. Sunt oameni pe care i-aş fi pus la punct, dar am lăsat să mă pună ei, doar pentru a nu supăra cu ceva. Sunt multe șanse pe care le-am ratat, doar pentru a-i ajuta pe ceilalți, care alegeau mereu să mă ignore și să plece odată ce se vedeau sus. Nu-mi place să vorbesc despre problemele mele, despre faptul că mă simt și eu singură uneori, despre gripele mele permanente sau prin ce trec. Nici la telefon nu suport să stau mai mult de 10 minute.

Lucru pe care l-am observat și la ceilalți. Ignorăm destul de mult propria persoană, doar pentru a-i face pe ceilalți fericiți. Ne e frică de niște amărâte de dosare și termene limită. Ne e frică să renunțăm la un loc de muncă pentru că suntem siguri că nu vom găsi unul la fel de bun. Ne sperie să stăm de vorbă cu persoana de care ne place, doar pentru că nu o vedem de nasul nostru. Și refuzăm să spunem ce ne macină, doar din teamă de a nu se râde de noi. Tot ce au oamenii sunt niște interjecții piperate fără vreo putere. Dacă am sta să ascultăm tot ce spun, nu am mai face nimic de unii singuri. Pe bune, stați de vorbă cu tipa care a plecat pe furiș la Cluj, cu rucsacul şi ultimii bani de mâncare. E mișto să iei decizii de unul singur.

Faptul că stăm închiși în pătrățelul nostru și așteptăm ca ceilalți să vină spre noi, nu e tocmai cea mai inspirată alegere. Vorbiți cu băiatul pe care îl plăceți, cumpărați 2 covrigi și mâncați-i în cel mai aglomerat loc cu putință, ridicați două mâini la școală, chiar dacă nu știți răspunsul corect. Cel mai rău lucru care se poate întâmpla este să vă spună să stați jos, credeți-mă. Mergeți la interviul ăla și cuceriți-i cu sinceritatea voastră şi alergați după ce vă face inima să zburde, nu după bani. Renunțați la vechiul loc de muncă dacă vă ucide pe interior și începeți o facultate și la 80 de ani dacă asta v-ați dorit mereu. Sunt prea multe lucruri care ne fac să ne limităm alegerile degeaba. Iar toată amânarea asta ne ucide lent.

Ah, şi haideți să observăm mai des oamenii de lângă noi. Şi să vorbim mai mult despre noi.

 

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *