– DOI ANI DE STUDENȚIE –

În urmă cu doi ani, aveam în dulap doar șase pulovere și trei perechi de blugi. Mă instalasem într-o camera micuță, fără lampa de birou care stă acum pe noptieră, fără calendarul recent desenat de pe perete și fără sutele de hârtii xeroxate care îmi inundă mai nou toate sertarele. Era o cameră goală care urma să devină locul în care somnul meu e cel mai bun, uneori până la 13:00 după-masa, unde îmi țin toate parfumurile și secretele, unde pot să sar și să mă filmez în voie, după cum am chef.

Sunt din Petroșani, zona pe care lumea o cunoaște doar pentru munții Parâng. Nu spun că e un oraș urât, doar că e puțin mort de când stundeții au plecat, majoritatea magazinelor au dat faliment, iar străduțele pe care mă plimbam au devenit străine și mai necunoscute ca niciodată. Uneori am senzația că oamenii de acolo trăiesc doar pentru a merge la piață în fiecare zi și pentru a da o tură prin parc pe timpul serii. Dar în același timp, sunt cei care mai dau viață orașului oarecum.

Așa am dat și eu viața Bucureștiului când m-am decis să aplic la Jurnalism acum doi ani. Nu știu dacă mi-am dat seama pe moment că aș fi putut sta un an acasă sau că viața mea ar fi putut să ia altă întorsătură. Dar nici nu mi-a păsat, poate de asta se spune că la 18 ani ai mai mult curaj ca niciodată. Chiar dacă nu aveam niciun prieten pe vremea aia, chiar dacă nu știam vreo stradă sau că există control la ratb, chiar dacă luam notele cele mai mici la facultate sau nu prea vorbeam cu nimeni, eram studentă. Și să fii student, este destul de interesant.

Facultatea mi-a schimbat viața mult. M-a dus de la restanța de la ISMM care-mi va rămâne mereu în minte, până la locul de sub linie de la buget (care s-a rezolvat până la urmă), 33 de ori la același concert, filmulețe pe Facebook și mesajele de încurajare de la prietenii mei, oameni faini care m-au lăsat să scriu despre ei, cafele cu gheață și frișcă și dureri de cap după o noapte la Oktober. Nu știu cât este despre învățat și luat note de trecere la examene, cât este vorba despre lupta cu secretarele și toanele lor, dar am înțeles cât este despre tine și modul în care începi să vezi lucrurile. Mă știți de când scriam articole despre bere și fricile mele, cred că înțelegeți ce vreau să spun.

Poate la început nu era nimeni să-mi spună că viața de după cursuri e mai grea puțin, nu mai era nimeni care să-mi facă de mâncare sau să mă ajute cu emoțiile din sesiune. Nici acum nu mi-am găsit locul și poate că mereu voi intra la Mega Image să-mi cumpăr dulciuri ca să-mi treacă depresia de ” ce fac cu viața mea? “. Vorbesc (puțin) mai mult și uneori chiar mă cert cu oamenii care mă deranjează cu atitudinea lor, am prins curaj să merg singură seara cu taxiul și chiar dacă reușesc să comand mereu cele mai scumpe meniuri de la Mc, mi-am învins teama de a nu mă bâlbâi atunci când spun denumirile alea dubioase.

Știu că în pierioada asta, alți oameni vor avea parte de începutul de care mă bucuram eu în urmă cu doi ani. Și probabil sunt la fel de speriați și entuziasmați în același timp, și probabil nu-și găsesc locul și cred că doar viața lor e nasoală. Înainte și eu eram așa, poate și acum mai simt asta în unele momente. Dar îmi amintesc că la 18 ani făceam doar ce mă tăia capul, fără să mă gândesc prea mult. Bacul, examenele, stresul din sesiune,  notele mari și elevii de 10, toate astea trec. Sunt alte lucruri care rămân și cred că știți la ce mă refer.

Baftă cu toate începuturile pe care le aveți în minte!

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *