E amuzant cum unii oameni ajung să-ți fie străini.

Deși am abia 19 ani, am cunoscut mulți oameni. Unii din ei mi-au fost prieteni, ceilalți doar oamenii care îmi mai vorbeau din când în când. Am încercat să-i păstrez lângă mine pe fiecare în parte, doar că majoritatea ori se supărau dintr-o dată ori plecau pur şi simplu pentru că erau prea obișnuiți. Nu condamn pe nimeni, chiar mă bucur că au scăpat de cineva care îi făcea să se simtă incomod. Nu vreau să chinui oameni. Plus de asta, nu-s cea mai făină persoană de pe Pământ să stai cu mine pentru tot restul vieții.

Oameni deștepți.

Singurele lucruri pe care le regret cu adevărat și singurele lucruri de care îmi pare rău că s-au consumat, sunt amintirile si tot ce am simțit când stat cu ei. Îmi e dor uneori să râd cu aceleași persoane de când eram mică sau să mancam prune până ni se sterpezesc dinții. Îmi e dor să ne înregistrăm sau să bem bere cu lămâie în spatele blocului. Îmi lipsesc ieşirile în parc sau carnețelele pline cu desene şi glume tâmpite. Îmi e dor de oamenii din spatele pozelor pe care le-am strans în calculator. Dar și oricât aş fi vrut să îi țin toate astea lângă mine, n-ar fi putut vreodată.

Asta-i cea mai nasoală parte.

Că oamenii vin, intră la tine în viață, îți lasă cele mai faine amintiri, apoi uită de tine și pleacă. Mi s-a promis de atâtea ori că o să fie diferit, dar de fiecare dată a fost exact la fel.Și mi s-au cam terminat plasturii pentru inimă, din păcate. 

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *