E o rușine să-ți fie rușine?

Iar mi-am ignorat blogul ca o vacă nesimțită ce sunt. Dar recuperez cu o mică dramă despre viața-mi.

Start.

Adevărul e că nu-s cea mai comunicativă persoană de p-aici. De obicei tot ce fac este să zâmbesc sau foarte rar scot un cuvințel să nu creadă cineva că-s unguroaică sau că nu m-au învățat ai mei să vorbesc. De preferat, poți să mă lași într-un colțișor și să te uiți la mine din când în când să vezi dacă n-am murit cumva. Îmi este greu, mai ales dacă nu cunosc persoana de lângă și nu știu ce-i poate pielea. Pentru mine este ca dracu de enervant, probabil din exterior se vede la fel.

Dar ce căcat să fac dacă așa m-a născut și crescut mămicuța mea, timidă de fel?

Când eram în gerenală și mă gândeam la Ale la 19 ani, o vedeam ca pe o super-eroină din aia faină, plină de încredere și cu multe de spus. Dacă mă pui să mă uit în oglindă acum, tot idioata aia de la 13 ani sunt, la fel de anti-lume-oameni-persoane-care-încearcă-să-mi-vorbească. Poate cu părul puțin mai blond. Chestia e că mă foarte disperă că ceilalți (poate) cred că-mi dau aere de divă, când eu nu știu ce subiect comun să mă mai cac în timpul ăla. DON’T ASK!

Mereu mi-am dorit să fac multe chestii, dar n-am avut niciodată tupeu sau destul noroc pentru a le duce la capăt. M-am comparat TOT TIMPUL cu alții mai buni și mai faini și mai deștepți. Și mai tupeiști. M-am întrebat mereu dacă am eu ceva, dacă e rușinos să te uiți la cineva și să nu poți să-i spui nimic. Mă gândeam că aș fi avut mai multe ușițe deschise dacă aș fi fost o nesimțită d-aia din filmele americane sau dacă m-ar fi chemat altfel.

End. Că m-am plâns destul.

 

 

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *