– EU SUNT NICU –

Sunt Nicu Mihai, am 20 de ani, sunt student la jurnalism în anul II și am un canal de youtube. Desenez de pe la 3-4 ani, de când stăteam la masă cu tatăl meu încercând să copiez animații de pe pungile de snacks-uri și am ajuns să arăt desenele mele pe internet, unui public de peste 37.000 de oameni. Îmi plac rodiile, păsările kiwi sau flamingo, să mă dau cu skate-ul, să ascult Linkin Park – sunt hotărât să-mi fac o formație -, iar când mă uit la un obiect îi văd prima dată umbrele, textura și mă gândesc cum aș putea să îl pun pe hârtie. E destul de enervant, iar uneori cea mai mare dorință a mea este să mă trezesc într-o dimineață și să nu mai știu să desenez. Aș vrea să văd cum e o zi fără desen pentru că nu știu și nu o să știu niciodată.

Dacă mă întrebi de când am început să desenez, voi spune că schițez de când mă știu. Am început cu norișori, căsuțe cu fumul din horn ca niște aburi de cafea și cunoscutul soare în colțul drept al paginii. Pe atunci nu era tocmai o pasiune. Strângeam diverse ambalaje cu ilustrații, de obicei cu Bugs Bunny și încercam să le reproduc împreună cu tatăl meu. Dacă stau să mă gândesc, cred că de la el am luat puțin din dorința de a desena, cu toate că nu mi-a spus niciodată „Ia creionul și desenează!”. E pictor, iar pe pereții casei, care au crăpături în unele locuri, sunt expuse picturile lui. Recunosc, acum am început să fiu eu cel care îi dă sfaturi când mai face vreo lucrare nouă.

Când am început să desenez nu era internet și făceam rost destul de greu de modele. Primul desen de care îmi aduc aminte este unul cu Scooby-Doo. Aveam o jucărie de pluș primită cadou de la verișoara mea primară, cu 20 de ani mai mare decât mine, pe care am pus-o într-o zi în față și am desenat-o. A găsit maică-mea la un moment dat desenul ăla și m-a întrebat. „Tu ai făcut asta? Bravo!” Îmi era puțin rușine cu faptul că făceam chestii. Și acum îmi e. M-am întrebat puțin de ce mi-a zis bravo, apoi mi-am dat seama că nu era de ici-colo să desenezi așa la 3 ani câți aveam atunci. Nu l-am găsit, dar dacă se va întâmpla, am promis că o să-l înrămez și o să-l pun pe perete.

M-am apucat serios de desen din clasa a IV-a, după ce l-am văzut pe Andrei, un coleg cu doi ani mai mare decât mine, în revista școlii. Avea un articol dedicat lui și desenului. Învățam bine și apăream și eu în revistă, cu fotografia mea, doar că într-un colț, la grămadă cu ceilalți premianți și fără să observe cineva. Așa că am început să desenez mai mult și descoperisem umbrele. Am desenat foarte multe portretele celor din jocurile de wrestling, pe care le pozam în vreun internet cafe din Roșiori, orașul în care am crescut. Desenam și la școală, aveam un dosar plin cu desene pe care le luam cu mine și mai adăugam pe parcurs ce făceam altele. Știu că aproape toată clasa era grămadă lângă banca mea și se uita cum desenez. Acum dacă stau să mă gândesc, nu scoteau niciun sunet, doar stăteau și se uitau la mine. Nici nu vedeam când venea profesorul.

Cu toate astea, nu am fost tocmai fericit în clasa în care am învățat. Eram tipul mai retras, mai diferit. Aceeași colegi care mă admirau, făceau mișto de mine de fiecare dată când aveau ocazia. Eram fraierul clasei, din păcate, cu toate că aveam cele mai mari note. Îi deranjam nefăcând nimic. Am avut un prieten, pe Gabi, până în clasa a VI-a, care mă făcea să râd în timpul orei și găseam glume pentru orice cuvânt împreună cu el. S-a răcit relația pentru că a găsit un alt anturaj. Am rămas apoi destul de singur și nu m-am mai apropiat de oameni. Odată colegii au dat vina pe mine când au imitat un profesor, cu toate că nu făcusem nimic. Poate că până în ziua de astăzi profesorul ăla crede că eu am fost. Mă lăsam afectat destul de mult de ce mi se întâmpla.

Totuși, în clasa a VI-a a venit un profesor de desen care m-a remarcat din prima oră. Ne punea să desenăm obiectele pe care ni le așeza pe catedră. Am ajuns apoi să fac cursuri de desen înainte de școală, în fiecare miercuri dimineața. Am ajuns să merg la lecții cu Andrei, pe care îl abordasem într-o zi pe mass și îl rugasem să îmi trimită câteva desene și să-mi dea câteva sfaturi. Atunci i-am spus că unele desene pe care mi le trimisese nu-mi plăceau. Coșmarul meu de la cursurile de desen a fost un fier vechi de călcat care mergea pe cărbuni încinși și pe care trebuia să-l desenez în detaliu. Pe vremea aia, îmi plăceau foarte mult sticlele, cu tot felul de culori sau modele, pe care le aducea tot timpul profesorul meu. Cursurile au ținut câteva luni.

După generală am dat la mate-info pentru că îmi plăcea informatica. Nu mai desenam așa mult, dar când o făceam, mă axam pe portrete, naturi moarte și material textil. Foloseam tot felul de creioane negre, eram obsedat de minele lor groase sau subțiri. Nu îmi plăceau culorile, nici nu le știu pe toate. Dar dacă ar fi să aleg una totuși, pot spune că am rozul de apus, un fel de piersică, o culoare preferată.

Tot din liceu am început să desenez cu mouse-ul și să schimb coala de hârtie cu ecranul calculatorului, iar apoi cu tableta grafică. Cel mai la îndemână îmi e tableta, pe care am luat-o din clasa a XII-a. Mi-a luat aproape două luni să desenez cu ea și m-am obișnuit destul de greu, mai ales cu manevratul ei. Am învățat singur din tutoriale. Aveam canal pe youtube dinainte să mă apuc de postat propriu-zis și la un moment dat s-a concretizat o animație pe care am numit-o „Socoteala”. În aceeași zi am postat animația, și am numit categoria „Expresii românești”, dar nu a avut un impact prea mare, cam 100 de vizualizări. Am lansat canalul pe 31 aprilie 2016. I-am pus și un cover profilului, mi-am făcut o semnătură și am început să postez mai des. Nu a bubuit niciodată canalul, a crescut treptat.

Știu că mi-a lăsat la un moment dat cineva un comentariu la unul dintre clipuri. Și mă gândeam cât de tare, m-a găsit cineva, m-a bucurat foarte tare. Apoi am diversificat conținutul și așa a apărut „Desenând cu â din i.”, un soi de clip în care desenez un personaj, de cele mai multe ori din desene, pe care mai apoi ceilalți îl pot descărca online, în timp ce povestesc lucruri sau întâmplări din viața mea. Apoi s-a întâmplat un lucru tare fain. La un moment dat, Zappy Tv, un youtuber cu peste 100.000 de abonați pe vremea aia, mi-a lăsat un mesaj în care mă întreba dacă poate să mă pună într-un clip de-al său. După doi ani în care mă chinuiam să fac abonați, a venit Zappy într-o zi și m-a ajutat să ajung la 3000.

O explozie mai importantă a fost anul trecut când am început să mă filmez timp de două ore când desenam. Am făcut 5000 de vizualizări într-o oră, la un clip de 12 minute, în care desenam cu mouse-ul. A fost un val imens, lumea a început să mă descopere, iar pe parcurs am ajuns la 23.000 de abonați și nu-mi venea să cred că se întâmpla. Dădeam pur și simplu refresh și vedeam cum crește pagina cu 50-100 de oameni pe secundă. Așa că am mai făcut un clip în care desenam cu mâna stângă și care a devenit cel mai vizionat clip pe care îl am.

De la primele mii de abonați au început să vină și clienții. De la logo-uri, la copertă de album pentru formația TBA (To Be Announced) sau clipuri întregi de animat, la bannere sau portrete, încearc să fac din toate, deși uneori cred că am un stil lent de a lucra. De obicei primesc ideea sau povestea și încerc să reproduc. Nu prea am comentarii negative sau hate de la oameni. Mă opresc pe stradă puști și le fac cu mâna sau îi salut și e greu să explic ce simt în momente ca astea. Ai mei au fost reticenți când am început să postez. Acum s-au obișnuit și mă felicită și mă încurajează.

Cea mai mare dorință de a face animații și clipuri îmi vine când sunt pe stradă și mă plimb. Mi-am luat odată un laptop mic cu mine și am încercat să desenez. Nu-mi place să-mi stea munca pe loc.

Îmi țin ideile în telefon sau unde găsesc. Animațiile sunt cele mai lente, iau cel mai mult timp. E un stadiu de pregătire a personajului înainte de a te apuca propriu-zis de animat. Îmi pregătesc diverse momente pentru gură și sprâncene pe care le refolosesc pe parcurs. Lucrez cel mai mult în Photoshop și în Adoble Flash. E mișto, îmi place, dar nu are cum să nu te obosească o chestie din asta. Dar în momentul în care vezi animația finală, dincolo de toate liniile tăiate aiurea sau cadrele moarte, uiți de asta.

Nu-mi place să scriu, nu-mi place presa, televiziunea, politicul, dar am dat la jurnalism după ce am luat toate universitățile la cercetat. Am vrut într-o perioadă să dau la Academia Tehnică Militară pe informatică militară pentru că se câștiga destul de bine, dar m-am răzgânit repede. Am intrat la jurnalsim, la buget, părinții erau fericiți cu alegerea mea și m-am mutat în București. Nu am înțeles de ce a trebuit să mă înscriu la o facultate de Telecomunicații, să dau examenul la Drept și să merg la cursuri la o facultate de Chimie, dar nu e atât de rău la facultate. Bine, nici cel mai fain. Aici am început să câștig și primii bani și să mă întrețin și m-a ajutat să scriu mai bine textul pentru scenariul episoadelor, pentru că înainte să înregistrez, scriu.

Mă înregistrez uneori în șifonier, mut hainele și făc puțină ordine pentru că am izolare fonică. Se aude mult mai bine în clipuri, se aude digital. Acolo, în șifonier ești doar tu cu tine. Mi-am cumpărat și un microfon, cel mai ieftin de pe piață, și un stativ, și cam ăsta e studioul meu acum.

Am făcut și o animație de 360 de grade și am apărut la ILikeIT de pe ProTV. I-am lăsat lui George Buhnici un mesaj cu ce am făcut, i-am trimis clipul și  nu-mi venea să cred când mi-a răspuns și m-a chemat la studio. Am mers cu tata și am apărut la tv de două ori în aceeași zi. Ideea de a face o animație așa, mi-a venit de la Mike Shinoda, cântărețul de la Linkin Park.  Făcuse o piesă în care folosea conceptul ăsta și care m-a lăsat mască. Și am început să mă documentez puțin despre cum aș putea face și eu asta. Și mi-am dat seama că e e ca și cum ai proiecta o sferă. Și practic am făcut o imagine distorsionată ca atunci când o pui într-o sferă, să devină dreaptă. Apoi am injectat un cod pentru ca animația să fie considerată de 360.

În viitor visez să fac un fel de „Draw my life” animat, un fel de schiță a vieții mele. Aș vrea să povestesc despre prima dată când am fost în Vamă, despre când am venit în București, vreau să povestesc despre orașul meu. Am multe idei.

Dincolo de desen, am început să cânt într-o formație. Eu i-am strâns pe băieți și împreună am găsit o sală de repetiții. Compun muzica, apoi în funcție de ea, versurile. Am avut prima repetiție și deja o aștept pe a doua. Am vrut prima dată să animez o formație și să fiu doar eu solist, dar am renunțat la idee pentru că o formație reală dă mai multă viață muzicii. Acum am improvizat o chitară dintr-o agendă pe care am făcut-o la un seminar și la care cânt death metal când nu e profesorul atent. O acordez printr-o aplicație de pe net.

Sunt o persoană destul de retrasă, în ciuda a ceea ce postez pe net. Prefer liniștea, mă simt destul de aiurea când sunt persoane pe lângă mine, nu-mi place când vuiește lumea din toate părțile. Cred că am o reticență față de oameni. Nu-mi place să fiu privit și foarte rar mi se pare să mă obișnuiesc bine cu persoanele. Uneori simt că personalitățile mele se bat cap în cap. Și când fac un clip nou, nu am starea pe care o vede lumea atunci, sunt puțin mort pe interior. Dar cred că fac asta și pentru a mă vindeca. Cred că în clipuri sunt Nicu cel care aș vrea să fiu.

You may also like

2 Comments

  1. Umpic sad imi pare rau de Nicu pt ca-si bateau joc copiii din clasa de el si il inteleg pt ca si eu imi bateam joc de colegi si eram prin grupul de copii populari dar acum cand cnv din grupul meu se ia de un coleg doar stau si ma uit, il inteleg si il felicit pe deplin omul care m-a inspirat de multe ori

  2. Cea mai tare poveste, eu nu înțeleg “Ale” a scris asta sau Nicu Mihai e scris de parcă e povestit e ceva foarte bun chiar am citit si acum nu pot să explic cum ma simt , mi-a trezit miște emoții

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *