– ÎMPĂCAT CU TINE –

Niciodată nu mi-a plăcut ceva suficient de mult la mine, să pot să mă laud în gura mare cu lucrul respectiv. Nasul îl compar mereu cu un ardei iute, pentru că mi se pare prea ascuțit și roșu. Părul mi l-am dorit mereu creț, dar a funcționat până la 12 ani, când printr-o minune s-a îndreptat și așa a rămas. Picioarele le văd și acum ca pe ale unui fotbalist și mereu le zic prietenilor că pot merge liniștită la un meci pentru că mă integrez repede în echipă. Nu-mi plac buzele, fundul prea bombat și nici sprâncenele stufoase. Nu-mi place că merg pe vârfuri, iar vocea mea se aude ca dintr-un borcan când vorbesc. Fix la fel este și dincolo de înfățișare. Nu m-am simțit de multe ori mândră de vreun rezultat de-al meu. Nici la școală, nici la activitățile din afara ei. Probabil vă veți cruci, dar visul meu de când eram mică era să fac un accident cu mașina, să-mi pierd memoria și să fiu o nouă persoană de la 0. Așa vedeam eu schimbarea.

Cu toate astea, m-am simțit de multe ori un om mic. Și nu, nu mă refer la înălțimea de 1,60. Au fost multe situații în care parcă nu aveam loc printre oamenii de lângă mine. De la urcatul în tramvai și faptul că unii nu vedeau că mă țin de bară și se sprijineau cu spatele pe mâna mea, până la dansatul la concerte care se sfârșea mereu cu lovituri peste cap, tras de păr și uneori priviri superioare din partea barmanilor care aveau plăcerea să facă mișto de mine de fiecare dată când încercam să comand ceva. M-am simțit neimportantă în timp ce cumpăram pâine sau în timp ce o mașină de poliție a trecut prin fața mea, cu toate că era verde, iar eu pe trecerea de pietoni.

M-am gândit că poate eu sunt problema. Oamenii se poartă diferit cu cei urâți, mici și neimportanți. M-am întrebat de ce nu-mi zâmbește și mie tipa de la casa de marcat după ce îmi dă cumpărăturile, cum i-a zâmbit fetei înalte și brunete din fața mea, de ce nu-mi face nimeni reducere la flori și-mi spune că sunt frumoasă, de ce vecinii nu urcă în lift când îi chem și preferă să aștepte altul sau să urce pe scări.  E frustrant să privești oglinda și să vezi o studentă care abia scoate două cuvinte la cursuri, deși ar vrea să stea numai cu mâna pe sus, care nu știe să-și lege șireturile bine, care nu reușește să se împace cu gândul că are părul mult prea blond în ultima perioadă. Am multe momente în care simt că nu mai pot și mi se face frică. Și nu găsesc niciun motiv care să nu mă facă să simt asta, însă nu e cea mai bună alegere să trăiești toată viața urând tot ce reprezinți.

Îmi pare rău că sunt urâțică și că am nasul prea ascuțit. Că probabil e nasol să mă atingi în metrou și că e amuzant să râzi de mine pentru că pare că nu comentez niciodată. Îmi pare rău că nu am un nume mai bun să pot primi accept la cererile de prietenie de pe Facebook și că nu încerc să par altcineva cu persoane pe care nu pot să le înghit, doar pentru a auzi ceilalți ce persoană bună sunt. Îmi pare rău că nu pot fi deschisă cu toată lumea cum sunt cu prietenii mei cei mai buni și că greșesc lucrurile de cele mai multe ori. Îmi pare rău că am dat la jurnalism, cu toate că oamenii insistă cu faptul că meseria asta înseamnă dureri de picioare și mâncat merdenele cu sana pe marginea trotuarului. Spre ghinionul lor, ador merdenelele cu sana. Și sunt în momentul în care îmi doresc să învăț să  ador și toate celelalte celelalte lucruri.

Poate că nu voi reuși să fiu niciodată ca ceilalți, poate că îmi va fi rău pe mașină și la 30 de ani, poate că voi ieși mereu urât în pozele făcute spontan. Dar deocamdată în filmul ăsta joc și încerc să-l regizez cum pot mai bine. Probabil îmi va lua un timp până voi învăța să fiu împăcată cu toate lucrurile din jurul meu. Cu alea care mă definesc și cu alea care îmi e greu să le accept. Poate nu voi scrie mereu corect, poate nu voi pune mereu virgulă acolo unde trebuie, poate nu voi fi în stare să vorbesc niciodată în public. Însă încerc să accept asta și să modelez unde pot și unde nu-mi place. Ale care nu suportă nimic din ce e al ei, e hotărâtă să se accepte așa cum e. Și îi sfătuiește și pe toți cei care au avut vreodată teama asta…să o facă.

You may also like

2 Comments

  1. Te urmăresc cu drag şi râd de mă sparg la clipurile tale. Îmi place să le povestesc prietenilor despre tine drept tipa cu clipuri haioase :)) Aştept cu nerăbdare un articol în care ne vei povesti că eşti bine, că eşti fericită şi mândră de cum arăţi şi cine eşti 😀 It’s okay if you don’t like yourself…i like you ^.^ Şi sunt sigură că mai sunt o groază care gândesc ca mine!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *