– ÎN LUPTĂ CU TINE –

Și în generală, și pe timpul liceului, stăteam în banca a doua de la geam. Habar n-am dacă am ridicat mâna de patru ori în acei opt ani de școală. Singurele momente în care mi se auzea vocea, erau doar când eram ascultată sau se deschidea catalogul și la mine. Învățam lecție de lecție, dar nu aveam niciodată suficientă încredere încât să risc să o spun și mereu îmi plăceau testele scrise pentru că era mai puțină bătaie de cap cu ele. Și pentru că nu te auzea nimeni pe foaia de hârtie, deci era mai simplu.

Nu știu dacă te naști timid sau îți găsesc ceilalți eticheta asta la un moment dat la fel cum un elev de nota 4 își păstrează reputația de cel mai prost coleg din clasă pentru totdeauna. Nu știu dacă e un lucru rău să fii cel mai tăcut om de la masă atunci când se dezbate o temă sau dacă îți e mai greu să te deschizi în fața oamenilor pe care nu-i cunoști foarte bine. Dar ştiu că e frustrant să spui anumte lucruri doar la tine în cap. Mi-a luat ceva să mă obișnuieșc cu mine așa și să nu-mi fie jenă de stângăciile mele, cu toate că mai am momente în care îmi vine să fac schimb de corp cu cineva. Sau să-mi trag doi pumni în cap.

Cu toate că eu sunt vinovată, uneori mai dau vina pe profesorii din generală care mă făceau să mă închid și mai tare în mine. Profesoara de chimie făcea mereu cumva să mă umilească și să mă facă proastă în fața colegilor, din cauză că nu știam materia pe care nu și-o preda niciodată. Așa că trebuia să fac experimente și să știu combinații chimice de nicăieri, asta în timp ce mi se pocea numele și auzeam râsete pe fundal. Existau materii la care îmi era groază să mă duc pentru că știam că se va țipa, că profesoara îmi va spune că mă dă cu capul de tablă dacă mă mai vede așa speriată. Așa că treceam zi de zi prin chinul la care devenisem oarecum imună și pe care ceilalți nu cred că-l observau. Dar era ok.

La începutul primului an de liceu, nu mai vorbeam cu nimeni. Colegii nu-mi știau numele, cu toate că luam note bune la testele inițiale. Ajungeam acasă și din nou nu vorbeam cu nimeni pentru că mi se părea că nu trebuia să știe nimeni ce fac sau ce pățesc. Găseam refugiul ori în seriale siropoase, ori în muzica dramatică pe care o ascultam și în drum spre școală. Nu-mi mai era frică de profesori pentru că erau mult mai deschiși la minte, dar îmi era frică să-mi spun părerea pentru că mi se părea mereu greșită. Începusem să nu mai merg la magazin, mă plimbam doar câteva ore pe săptămână cu maică mea, iar la telefon nu mai vorbeam deloc.

Acum am 21 de ani și încă îmi e teamă de oameni, de asta nici nu vorbesc uneori. Mai postez filmulețe pe Youtube în semn de eliberare pentru că știu că a fost mereu ceva în mine care ar fi vrut să vorbească mai mult și mai tare. Nu mai e așa rău. Am început să-mi fac singură cumpărăturile din nou și comand pizza fără jenă, chiar dacă mă fac de rahat când îi greșesc numele. Am început să vorbesc și să mă cert atunci când cineva mă calcă pe nervi, fără teama de a supăra. Lumea îmi spune Ale de ceva timp și chiar dacă mai sunt momente în care vreau să stau singură în camera mea, sunt conștientă că nu pot să fug toată viața de ceea ce sunt.

Simt cum mă lupt zilnic cu mine, dar în majoritatea timpului, războiul ăsta nu-mi face bine. Mă gândeam uneori că poate sunt mai multe persoane la un loc, alteori pur și simplu încercam să-mi neg timiditatea. E enervant să știi că vrei să nu ieși în evidență și tocmai chestia asta te face să fii mai în centrul atenției. E mereu acolo să-ți spună că nu ești din lumea asta. Am dezamăgit mulți oameni în ultima perioadă și probabil nu o să-i recuperez prea curând. Unii s-au și dat bătuți.

Încerc pe zi ce trece să mă exteriorizez și să o arăt oamenilor pe adevărata Ale, dar vine cealaltă și-mi dă planurile peste cap. La un moment dat nu mai știu care-i care. Mi-ar plăcea să le povestesc celorlalți ce mi se întâmplă, cu tonul pe care îl folosesc când vorbesc cu maică mea. Mă întreb dacă ar râde la fel de mult. Mi-ar plăcea să mă simt în largul meu la fel cum mă simt cu fetele de la facultate și să vorbesc cu ei lucruri profunde la fel de bine cum fac cu prietena mea cea mai bună. Să țip cum o fac pe stradă când văd vreun bou care trece pe roșu cu mașina sau să pun întrebările pe care mereu le potrivesc doar la mine în cap.

Nu știu câtă lume mai trece prin genul ăsta de lucruri, dar știu cât de mult marchează. S-ar putea ca persoana de lângă tine să pară ciudată că nu prea vorbește, dar s-ar putea să fie obișnuită să nu conteze dacă vorbește sau nu. S-ar putea să fie închisă sau s-ar putea la fel de bine să nu știe dacă e normal să se pună în evidență într-o conversație. E ușor să pui o etichetă şi destul de greu să o dai jos. Știți, rămân urme și lipici.

Sunt mulți oameni care ar spune multe. Și mulți care se luptă zilnic cu ei.

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *