– ÎNCUIAȚI ÎN PROPRIA LUME –

Uneori stau și mă gândesc cum ar fi fost viața mea dacă nu aș fi plecat la facultate. Dacă aș fi rămas ca părinții mei, într-un oraș mic, unde viața e mereu liniștită și tot ce poți face este să vizitezi piața de două ori pe săptămână. Cu aceleași străzi și aceleași decorații de Crăciun. Uneori cu aceleași fețe obosite. Stau și mă întreb cum reușesc să facă asta de 20 și ceva de ani.

M-am mutat în București în urmă cu un an, aproape doi, și pot să spun cu mâna pe inimă că n-aș putea să mă întorc în vechiul meu oraș. Nu, nu mi-am luat fițe de capitală, doar că simt că locul meu nu mai e acolo de când am plecat. Normal că mereu îmi va fi dor de casă, de ai mei, de prietenii din liceu și de cofetăria cu cei mai buni cartofi de ciocolată din lume. Și mă voi întoarce de fiecare dată când se va întâmpla asta, să mă bucur din nou de ele. Doar că oricât de mult m-aș încăpățâna să stau, să-mi reiau viața de acolo, simt că orașul mă dă afară.

Nu mai sunt locuri pentru mine la cafeneaua unde mergeam după școală, sunt deja alți elevi care stau pe scaunele de acolo. Deși îmi pare imposibil, foștii mei colegi din generală sau liceu au deja copii în burtică și soț acasă. În perioada asta a încetat toată lumea să se mai streseze pentru tema la mate nefăcută, acum sunt probleme cu plata facturilor pe luna următoare. Ajunsul la prima oră a devenit brusc ajunsul la serviciu. Iar școala noastră a devenit școala altora. Și chiar dacă nu-mi place deloc asta, nu cred că pot să mă împotrivesc cumva fluxului. Pentru că asta înseamnă să deschizi ușa și să cauți altceva.

Dacă nu plecam, probabil încă mi-ar fi fost rușine să comand o pizza la telefon. Probabil n-aș fi știut că în lumea asta mare există persoane care fac animații și benzi desenate. Probabil n-aș fi știut că există mai mult de un parc în orașele mari. Și cu siguranță n-aș fi știut cât de mult trebuie să muncești, chiar și pentru a-ți reține cineva numele. N-aș fi știut că există evenimente și concerte nu doar o dată pe an. Și încă aș fi crezut că oamenii de la televizor sunt ceva zei care nu pot fi văzuți niciodată.

Nu încerc să par un filosof bătrân care dă sfaturi, dar simt că ne lăsăm încuiați în propria lume, fie de teama de schimbare, fie din obișnuință. Nu-mi doresc ca viața mea să devină o monotonie enervantă, cu un serviciu de rahat, opt ore de muncă, o vizită prin Mega și o sonerie de alarmă enervantă. Cel puțin nu acum. Nu îmi doresc să rămân într-un singur loc o viață întreagă sau să gust un singur sortiment de cafea pentru că m-am obișnuit doar cu el.

Probabil că nu voi avea nimic stabil în viața asta. Probabil că nu voi face lucrurile perfect niciodată. Și probabil nu-mi va spune nimeni, niciodată numele așa cum trebuie. Mai ales asta. Dar încep să fiu conștientă că nu pot purta aceleași haine toată viața. E mult și două zile.

Deci haideți să deschidem ușile alea ODATĂ.

You may also like

2 Comments

  1. -Probabil că nu voi avea nimic stabil în viața asta.-Ai ajuns la aceasta constatare pentru ca sufletul tau s-a indepartat de locul in care te-ai nascut. Mai tarziu nostalgia dupa locul natal va fi tot mai mare. O fi bine?

  2. Curaj Ale! Esti foarte buna in tot ceea ce faci,continua,cauta,pune-ti mintea la contributie,scrie,sterge,scriesi nu te uita inapoi. Nu acolo este locul tau.Esti tanara.Invata,studiaza lucrurile care iti fac placere.Vino cu lucruri noi.Surprinde-ne! Sunt multe lucruri pe care le poti face,incearca atata tot.Scrie versuri,invata o melodie si inregistreaza-te.Nici nu ai idee cat esti de valoroasa.SUCCES!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *