– ÎȚI E RUȘINE CU MINE? –

Avea 30 de ani și un corp beton. Terminase facultatea, era angajată, căsătorită și considerată una dintre cele mai frumoase fete din oraș pe vremea aia. Era brunetă și obișnuia să se dea cu ruj roșu în obraji pentru că nu îi plăcea tenul ei prea alb. Avea un băiat de 9 ani, dar voia să facă și o fată, pentru că îl vedea prea singur în timp ce-şi scria temele.

A născut în octombrie, pe la un 3 jumate. Nu mai ține minte ora, poate din cauza durerii sau din cauză că tatăl copilului nu a fost lăsat de şef să plece de la serviciu în ziua aia. Probabil el ar fi ținut minte. Fata era grăsuță de mică, dar a fost iubită mereu. O plimba în fiecare zi, chiar dacă trebuia să urce și să coboare căruciorul greu, cam patru etaje. De obicei făcea asta singură. Se mutaseră într-un loc micuț, deși era nevoie de un spațiu mai mare, acum cu doi copii, însă aveau tot ce le trebuia.

Fetița cu breton a crescut foarte repede. Stătea mereu cu ea să-şi facă lecțiile, să rezolve puzzle-uri sau să găsească diferențe în cărticica Mici Distracții. Făceau împreună exerciții la mate și îi cumpăra tot ce voia. Chiar și cele cinci păpuși Witch, care erau greu de găsit pe vremea aia. O ducea de mână la școală, mergea la serbări și o învața tot ce știa mai bine. Mergeau împreună la cumpărături și la tuns, la prăjituri și în vizite la bunici. Îi cumpăra dulciuri și ciocolată de casă, o plimba prin parc și stătea cu inima în pioneze când ieșea singură afară.

Doar că din 30 de ani, a ajuns la 50 vara asta. Corpul ei beton de atunci, a câştigat câteva kilograme după naștere. Nu mai are părul lung de atunci, nu mai poartă rochii până la genunchi, îi sunt ok și blugii XXL. Nu mai lucrează cam din aceeași vreme, iar fetița răsfățată de atunci a crescut și a lasat-o singură în locul în care obișnuiau să facă temele. Spune că e goală casa acum.

Pe maică mea am convins-o să vină în București duminica trecută. Chiar dacă rolurile s-au schimbat puțin, iar de la ținutul de mână și povestitul de după școală, s-a ajuns la ținutul de cot și bârfele despre locul unde e facultatea, tot brunetă și la fel de modestă este. Şi încă nu suportă firmele de haine pompoase și nici oamenii nesimțiți. Cred că de la ea am moștenit asta. M-a întrebat zilele trecute dacă îmi e rușine să mă plimb cu ea. Pentru că nu arată ca mamele din filmele americane și nici nu e bună la socializat, mai ales într-un oraș străin. Şi-a cumpărat special pijama să vină în vizită și nu a dormit două zile cu gândul că va vedea unde locuiește fata ei de un an jumate. M-am gândit la câte mame simt asta odată ce copilul lor crește.

M-am pus în locul lor zilele astea şi mă întrebam ce aş fi făcut dacă fiica mea ar fi plecat și ar fi lăsat casa goală. Fără lucrurile ei, fără muzica sau hainele pe care le ținea în dulap. Fără să-i fac mâncare și curat în cameră. Să o văd din an în Paști și până și atunci să mă ignore pentru că butonează pe telefon. Amintirile ei să fie în altă parte, iar eu să fiu departe de ele. Doar în spatele unui calculator pe care să nu știu să-l folosesc prea bine.

Sincer, încă mă enervează că nu mă lasă seara să mă uit la desene sau că e speriată de furnicăraia de oameni din București. Nu avem aceleaşi gusturi la haine şi mă scoate din sărite când văd că trebuie să-i dau dreptate. Dar, cum ar putea VREODATĂ să-mi fie rușine cu singura persoană care mă cunoaște perfect și care plânge de fiecare dată când pleacă trenul din gară. Căreia îi lipsesc cu adevărat.

Dacă n-ar fi fost învățăturile ei, probabil că aş fi măturat strada acum. Dacă nu m-ar fi descurajat, nu aș fi putut să-i dau peste nas niciodată. Dacă nu mi-ar fi dat plapuma ei când am avut frisoane, mi-ar fi fost și acum frig. Știu ca rolurile s-au schimbat și că e rândul ei să fie omul mic, dar asta nu înseamnă că n-a rămas aceeași tipă care scria repede și frumos când mă învața alfabetul. Ştiu că a venit momentul să îi arăt lucruri din viața mea, la fel cum făcea ea acum 20 de ani. Să îi explic că și cafeaua cu gheață e bună la gust, ca magazinele din piață, de la noi, s-au transformat în mall-uri cu două etaje, iar gogoșile se găsesc și la magazine, nu doar în filmele cu polițiști. Că nu poți ajunge undeva fără să iei tramvaiul și că mâncarea de la KFC e cea mai bună.

Probabil nu e perfectă, poate nu e milionară în euro și cu siguranță habar n-are să facă negresă cu frișcă. Dar a fost casa mea, cățelușul meu de pluș, prietena mea de ceai cu ghimbir și fanul meu no.1 de la prima compunere. A fost prima persoană care m-a iubit și încă o mai face, chiar dacă sunt cea mai nesimțită din lume când vine vorba de ea. Iar lucrurile astea sunt cele mai importante pentru mine.

You may also like

2 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *