Joaca de-a jurnalista.

Probabil am mai scris ceva asemănător în urmă cu puțin timp, dar mi s-a aprins beculețul din nou și n-am putut să mă abțin. Sunt o groază de oameni care nu suportă jurnaliștii sau nu le văd rostul pe această lume plină de griji și probleme. Plus de asta, (tot ei) nu înțeleg de ce studenții vor să practice profesia asta și se înghesuie pe locuri, ca bătrânii în tramvai, la 7 dimineața. Uite, n-avem ce face acasă și ne hotărâm să facem facultate. SURPRISE!

 

În urmă cu vreo trei ani, habar n-aveam că o să vină vremea în care voi fi studentă și lumea va fi la mine-n palmă. Scriam destul de mult și pe atunci, doar în caietele mele, fără să știe nimeni. Nu că acum m-ar cunoaște cineva, dar să trecem peste. Am început să mă îndrăgostesc de toată treaba asta după ce am câștigat un concurs de scris, iar odată cu el,  o carte despre o super jurnalistă, super deșteaptă, care făcea numai lucruri mișto. Un an mai târziu, m-am înscris și eu la jurnalism. Dacă aș fi în telenovelele de pe Acasă, aș spune că a fost destinul.

Și de aici, aventura a început. Eram o fată cu o pereche nouă de bocanci, care abia vorbea cu ai ei la telefon, dar voia să ia interviuri și să deschidă gura la evenimente importante. Am plecat, ca orice student, cu ideea de a sparge lumea-n trei şi de a o lipi pe urmă, cum am chef. Plus de asta, aveam pantofi noi și nu mă cunoștea nimeni, deci era un semn bun. Am promis că învăț de-mi sar capacele pentru că nu-mi doream să fiu un jurnalist prost, bătut în cap şi neatent. Pentru că era singura chestie din viața asta care-mi plăcea. Că nu mi-a ieșit, că am fost dezamăgită și că am fost trasă în jos de cutremurul ISMM-ului, asta e partea a doua.

Nu-mi doream și nu-mi doresc să fiu ca nimeni, nu vreau să mă îngrop în bani sau să vrea lumea să facă poze cu mine după ce ies din casă. Îmi doresc să fac bine și corect ceea ce-mi place. Chiar dacă sunt mai aiurită de fel și uneori reușesc să ajung cu o oră mai târziu la interviul pe care eu l-am programat. Hihi. Nu văd în scris o competiție și nici n-aș putea să fac rău cuiva doar pentru a primi câțiva verzișori. Nedreptățile nu le suport de când eram elevă, deci dacă este cineva frustrat din această cauză, Ale este. Pe primul loc.

Dacă ar fi să analizez mai bine, ați râde, dar la mine în cap jurnalismul este oarecum diferit. Îl văd ca pe ceva adevărat. Îi văd pe oamenii ăștia ca pe niște super-eroi, care încearcă să apere lumea cu un creion și un reportofon în mână. Care nu scriu, doar pentru a scrie. Care spun tare și răspicat orice nedreptate, cu toate că le tremură picioarele de numai pot. La mine-n cap jurnalismul e cu oameni veseli și fluturași în stomac, cu mers voios și plin de energie la redacție, cu iubit drumul până acolo. Cu oboseală și drumuri multe, cu oameni și despre ei. Cu prieteni și cu discuții despre ce ai avea poftă să mănânci la prânz. Nu e doar un birou sau un calculator la care să te așezi. Și am încredere că putem face multe lucruri faine, pentru că am cunoscut prea mulți jurnaliști faini până acum. Inimi.

Poate să spună lumea și că murim de foame, și că vrem să trăim de pe urma vedetelor,  și că nu se mai citește în ziua de azi, și că vrem numai dezastre și morți, și că suntem mincinoși sau că apărăm cine-știe ce partid sau dobitoc de la televizor.

Mă doare-n fund. Mă voi juca de-a jurnalista toată viața.

 

 

 

You may also like

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *