– MUSAFIR LA MINE ACASĂ –

Am intrat în bucătăria plină de fumul unei țigări proaspăt aprinse. Mă aștepta o siluetă de femeie îmbrăcată în pijama și cu părul lăsat desprins. M-am așezat pe scaunul roșu, cu pânza de pe spătar ușor ruptă, șubred pentru că a trecut mult timp de când l-am cumpărat. Din cele trei becuri ale candelabrului, unul singur mai stătea aprins. Din camera de alături se auzea televizorul dat tare și lăsat mereu pornit peste noapte. Atârnat pe peretele gălbui era calendarul făcut de mine astă iarnă, iar masa pe care îmi făceam temele devenise între timp un loc plin de lucruri necunoscute. Lenjeria de pat era schimbată, dar nu mai văzusem culoarea aia până atunci, iar locul în care îmi aruncam hainele după ce veneam de la liceu, era mai gol și curat ca niciodată. Am intrat în baie, dar șamponul de pe marginea vanei era diferit față de cel pe care îl folosesc acum.

Am stat în Petroșani 18 ani. Am bântuit pe străzile de acolo, am luat cafenelele la rând când chiuleam în liceu, știu toate locurile cu dulciuri și cele mai bune bănci din parc. Însă săptămâna trecută mi s-a părut cel mai pustiu oraș din lume. Nu, nu pentru că îmi dau aere și am uitat că m-am dat cu sania pe trotuarul de acolo sau că mă opream la cofetăria de lângă semafor pentru un cartof de ciocolată. Genul ăsta de lucruri nu prea se uită. Străzile erau gri, pline de copaci care n-au înflorit încă și fără vreo persoană pe care să o cunosc. Nici măcar din vedere. Mergeam pe străzile pe care am mers timp de 18 ani, dar cu toate că erau aceleași, parcă nu mă mai cunoșteau. Mai există garajele pe care le-am scris cu cretă când eram mică, dar sunt reparate acum. Mai este o urmă de acuarele pe ușa de la intrare a blocului pe care am pictat-o cu cea mai bună prietenă din generală, doar că vecina de la unu a dat cu vopsea peste de ceva timp. Mi-au tăiat iar corcodușul din fața blocului, iar scările nu mai sunt pline de copii care să țipe și să sară coarda. E liniște acum.

În urmă cu patru ani, duceam un ghiozdan în spate și ascultam Taylor Swift sau cântece coreene pe care nu le înțelegeam, dar ale căror ritm îmi dădeau energie după orele de bio. Pot să fac drumul spre liceu iar, dar nu mai e același lucru. Probabil cineva mi-a luat locul deja în banca de la geam. În urmă cu cinci ani, mă conduceau colegii până în fața blocului, în plimbare, și râdeam cu ei până ne durea burta. Am făcut oameni de zăpadă și am mâncat prune verzi, l-am spionat pe „Marius” și am făcut caiete și oracole în spatele blocului. În urmă cu zece ani, mă ducea maică mea de mână la școală și intra mereu la magazin să-mi cumpere înghețată sau bobițe de Rolls. Am mers singură pe străzile de acolo, când eram tristă sau primisem diplome la sfârșit de an școlar, cu prietenii, cu bunică mea și fratele mai mare, cu rochiță și pantofii de la banchet. Și acum e pustiu și liniște dintr-o dată?!

Eu încă am senzația că au trecut abia doi ani când mă gândesc la 2010, dar s-au strâns deja șapte. Actorii mei preferați au îmbătrânit, muzica pe care o ascultam atunci a expirat, nu mă mai regăsesc în filmele pentru adolescenți de la televizor și nu mai dorm așa bine în patul de acolo. M-am trezit la 07:00 în vacanță, asta e crimă curată! Îmi lipsește uscătorul de păr, leptopul alb și plin de videoclipuri de la concerte, parfumul, hainele care stau la sute de km depărtare. Îmi lipsesc momentele în care singura mea grijă era să învăț cuvintele din vocabular la franceză și să râd în pauze. Îmi e dor de când se trezea tati mai devreme ca mine și-mi făcea sandwich-uri sau aștepta să-mi aranjeze ghiozdanul în spate. Cățelușul meu de pluș a făcut 12 ani în aprilie.

Oamenii erau mai buni atunci. Zilele de naștere erau mai frumoase, sărbătorile aveau mai mult farmec și bucurie. Vacanța de vară ținea mai mult, iar săptămânile în care stăteam la țară și citeam, păreau interminabile. Probabil m-am schimbat și eu, probabil fiecare om e ocupat să-și găsească identitatea acum. Nu m-aș fi văzut niciodată stând singură și fără să fac clătite în bucătărioara mea. Nu mă gândeam că nu voi mai avea aceeași prieteni. Nu știam nici că nu voi mai suporta kiwi-ul sau mierea când voi crește. Sau că jocurile mele vor fi de-a jurnalistul începător și nu de-a vânzătoarea sau prinselea. Și dacă aş fi știut asta, aş fi stat mai mult în spatele blocului. Și i-as fi rugat pe ai mei să ne uităm la mai multe filme împreună. Și aş fi dansat mai mult la ziua mea sau aş fi făcut mai multe poze cu persoanele care nu mă mai salută acum. Doar așa, să țin minte cum erau ei atunci. Și poate că aș fi stat mai mult în patul meu, cu înghețata de vanilie și nuci în față.

Cred că tocmai am realizat că am crescut.

 

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *