– PIERDUTĂ ÎN SPAȚIU –

Am 21 de ani și încă mănânc cipsuri și îmi iau o zi liberă de la facultate atunci când nu am chef să mă ridic din pat. Încă amân să spăl hainele la timp și încă dorm cu un cățel de pluș pe nume Bobiță pe care îl am de la 9 ani. Mă simt imatură din toate punctele de vedere, deși peste două luni voi termina facultatea. Un adult în devenire care în clipa de față nu știe dacă a ales bine ceea ce credea că la 18 ani era perfect pentru el. Că va cuceri lumea.

Nu mai am curajul de atunci și începe să-mi fie o ciudă groaznică.

Majoritatea prietenilor mei vorbesc deja de job-uri. De cum își strâng de pe acum bani pentru vacanțe undeva pe afară. Despre cum și-au păstrat ultimele două săptămâni din august libere să ajungă măcar la mare sau la festivaluri. Iar eu sunt ceva de genul: ,,Wowowowait. Vacanța de vară nu este chestia aia de trei luni cu soare mult și plictiseală?” Unii dintre ei au copii și știu că am menționat asta de 100 de ori, dar încă sunt șocată de cât de maturi pot fi la vârsta lor. Aceeași ca a mea. A se vedea contrastul dintre mine, aia care se uită la Soy Luna de pe Disney Channel și așteaptă să apăra caiete și cu Mateo pe copertă, vă rog. Se simte șocul, da?

Ai mei îmi spun că ceasul ticăie și că ar trebui să fiu mai hotărâtă. Că am ales o dată greșit și că e cazul să mă maturizez. Că trebuie să fac master. Că nu trebuie. Că trebuie să mă angajez. Că nu trebuie. Din când în când mai îmi spun să mă și reprofilez. Știu ei ce e mai bine pentru mine sau ceva de genul. Maică mea mă amenință că voi termina și voi face școala de asistente și mă voi întoarce în Petroșani să se uite la mine ca la un bibelou. Apoi o ameninț și eu spunând ca o fac doar să pregătească de acum chiftele pentru când voi fi arestată că n-am injectat bine pe cineva și a murit din asta.

Unii cunoscuți și-au cumpărat deja un apartament cu Programul Prima Casă. Eu nu am bani nici abonamentele de la autobuz să mi le plătesc singură, aștept zilele de decontare. În plus, orașul ăsta mare a devenit brusc neîncăpător. Nu știu cum sunteți voi la vârsta asta sau cum erați, dar pare un episod dintr-un serial pe care îl văd la nesfârșit. Fiecare e concentrat pe ceea ce-i place, pe cum să se dezvolte, pe ce îl face fericit, pe cum să prindă un post mai bun la locul de muncă. Pe cum să crească. Iar eu mă simt ca un buritto cu orez. Scăpat pe jos.

Nu știu sigur la ce mă gândeam când am venit la facultate, dar m-am trezit cam zăpăcită. Într-o perioadă în care oamenii stau cot la cot la Mega să își cumpere de dimineață legume tăiate deja în pahare de plastic, pentru gustarea de prânz de la birou. Care se trezesc la 06:00. Care n-au teme pentru a doua zi. Care nu prea au zile libere. Care au salarii mici și muncesc din greu. Care nu fac mereu lucruri din pasiune, ci pentru că trebuie.

O să trăim, nu? Și apoi o să îmbătrânim frumos.

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *