Primul an de facultate.

Deși e cam târziu și n-am nicio idee dacă voi auzi alarma maine dimineața, mi-am amintit că am crescut puțin și lucuri s-au schimbat. Acum un an  scriam un articol despre visul meu măreț și toate așteptările mele de pe-atunci. Pe vremea când începeam articolul vechi, eram Ale la 18 ani și-mi doream să scriu. Nu s-a schimbat nimic de atunci, încă susțin sus și tare că asta-mi place și-mi doresc. De asta am venit la mama naibii, că dacă nu, stăteam acasă și mă angajam la magazinul din colț și aveam o viața liniștită, înconjurată fiind de aceeași oameni și străzi din orășelul meu vesel.

Dar am zis pas.

De fiecare dată când vin în București, îmi amintesc de prima dată când m-am dat jos din tren și am realizat că sunt acolo. Mi se ridică părul pe mine și acum. Ca să-mi simțiți bucuria, gândiți-vă că eu am fost doar la țară în vacanțe. N-am ieșit din Petroșani, n-am vizitat castele și mănăstiri cu clasa, n-am mers în excursii sau tabere. Doar la mare de 2 ori cu ai mei. Nici măcar la Mc nu mâncasem până atunci. Deci cunoșteam doar casa-mi și drumul până la țară. Vă dați seama ce șoc am luat când am văzut atâtea blocuri noi prin zonă, tramvaie și agitație.

După ce mi-am găsit chirie și m-am liniștit, după ce am învățat să merg cu tramvaiul și metroul, SĂ SCHIMB LA UNIRII, să-mi fac de mâncare și curat prin cameră, să nu dau foc la casă și din alea, am început drăcia. Eram speriata AS FUCK. Dar fericită. Pentru că făceam ce-mi plăcea, în orașul ăsta pe care toată lumea îl critică aiurea și mă simțeam așa importantă. Ca orice stundent când aterizează în locul lui. Eram un fel de președinte cu păr blond. Și mai scund decât prevede legea. Și lucrul ăsta e ciudat, dar al naibii de frumos. Pentru că e o perioadă faină și ciudată în același timp.

Am dat de multe chestii aici. Am și scris mai mult decât mă gândeam că voi scrie când am intrat la facultate. Și am câștigat și primii mei bănuți din scris, cu toate că unii profesori din liceu îmi spuneau că nu o să fac asta niciodată. M-am împotmolit la grilele nenorocite de la examene, dar mi-am dat seama și că nu au nicio importanță în ceea ce alegi să faci. Până la urmă, nu o cifră pusă-n catalogul online îți dictează cine ești sau ce vei ajunge.

E fain să-ți strici ultimii bani pe concerte și bere (care e a dracului de scumpă când ieși undeva), e fain să te trezești dimineața și să nu încapi în tramvai (bine, nu e fain deloc), e mișto să-ți faci prieteni buni pe care să-i iei la înghețată și care să aibă grijă de tine când ești mort de răcit. E ca și cum ți-ai începe serialul și l-ai monta cum ai avea chef. Mă gândesc uneori că viața și tot ce trăim e ca un concert fain la care am primit invitații gratuite, doar că depinde de noi dacă dansăm și ne distrăm și îl facem de neuitat.

Până la urmă nu contează ce îți alegi să faci, dacă asta te face fericit. Nu contează nici mărimea orașului pe care îl alegi, nici dacă pleci cu cei mai buni prieteni din liceu, nici dacă mergi singur de nebun. Tot ce contează e să mergi de drag, iar lucrurile frumoase vor veni și ele.

Iar eu n-aș schimba nici vorbele de acum un an, nici emoțiile din prima zi, nici amintirile pe care le-am făcut.

 

You may also like

2 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *