Să-l ia naiba de timp!

M-a apucat depresia nocturnă. E sesiunea și am de învățat, nu de alta.

Când Dumnezeu a trecut atâta timp că nu înțeleg. Poate și pentru că am aceeași înălțime de 8 ani încoace și fața îmi e la fel ca a unui copil care abia termină generala. Totuși, lucrurile care se întâmplă, mă fac să cred că nu mai e totul la fel de „vată pe băț” ca înainte. M-au apucat filosofelile. Și ziceați că Aristotel a murit?

E ciudat. Toate trupele care-mi plăceau, s-au destrămat. Desenele la care mă uitam ca nebuna și pentru care mă trezeam și în weekend-uri de la 08:00, nu se mai dau la televizor. Actorii după care băleam, au îmbătrânit ca naiba. Prietenii mei cei mai buni au crescut și lucrează acum, nici nu mai avem timp să vorbim.

aaaa

PĂI VIAȚĂ E ASTA?

Mâine-poimâine clipesc de două ori și mor.

Nu tu liceu, nu tu trezit de dimineață, nu tu mâncat ciocolată de casă din aia bună (că acum se fac numai rahaturi cu apă și zahăr). Știu că lucrurile nu pot rămâne la fel mereu, dar măcar de n-ar trece așa repede. Că mă văd aici, ca-n telenovelele cu Esmeralda, singură și încercând să răzbesc, în loc să stau pe scaunul meu roșu din bucătărie până îmi amorțește fundul la masă, cu idioțenia aia de creion cu mină în mână, scriind.

Și râzând cu oamenii pe care îi știam atunci. Și fără să-mi pese de atâtea tâmpenii.

ȘI.ȘI.ȘI.

 

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *