– SĂRACA ȚARĂ BOGATĂ #1 Sighișoara –

Pe 3o iulie eram singură la SecondCup și îmi luasem o ciocolată rece cu bucăți de biscuiți. Stăteam față în față cu Universitatea și mă gândeam că mai e un pic și va trebui să încep anul III, să urc poate pentru ultimul an toate cele 3 etaje chinuitoare. Adevărul este că a devenit o întreagă provocare toată treaba cu scările alea spiralate. Ori destinul îmi spune să slabesc într-un mod subtil. Am primit un mesaj de la o prietenă, m-am dus acasă după încărcător și două tricouri și am mers să-mi cumpăr bilet pentru Cluj, cu toate că mai mersesem acolo o dată, imediat după sesiune. Am prins verde la toate semafoarele și veneau toate tramvaiele fix cum ajungeam pe peron, lucru care mă îngrijora încă de când am plecat. Eu? Noroc? Ce naib..? Plus că mă gândeam că motivul cu „Oare mă ține să plec de nebună?” nu o să meargă decât până în punctul în care o să-mi dea cineva în cap și o să-mi fure cei 50 de lei pe care îi aveam în portofel. Dar nu aveam voie să mor. Ai mei nu știau de excursie și nu era o idee prea bună să afle de la Știrile de la ora 5. Mai bine află acum de pe blog.

Nu am prins rând la casa de bilete, am avut loc la geam, am putut să citesc și să mă întind în voie până dimineață. M-a relaxat drumul până la Dumniezo și înapoi, cum s-ar spune. Bine, mai puțin la faza în care a trebuit să-mi folosesc tricoul drept plapumă pentru că Ale e proastă și nu își ia îmbrăcăminte groasă când pleacă la drum și nu se gândește că aia de la CFR dau drumul la aer condiționat pe timpul nopții, să facă o aroganță fină de magnați. Dar am ajuns. Ca de obicei cu întârziere, de data asta numai două ore pentru că am avut noroc și nu s-au pierdut vagoanele pe drum sau nu s-a defectat locomotiva. Se întâmplă mai rele. Am mers de dimineață la o cafenea de unde mi-am luat cel mai oribil milkshake din viața asta și am sperat să nu fac astfel de alegeri și în viață că am dat de naiba.

De asta, după un somn copios, am plecat a doua zi în SIGHIȘOARA. Mă gândeam mereu că vreau să străbat țara în lung și în lat, dar nu aveam bani destui și eram blocată în Petroșani. Așa că am plecat la facultate și s-au făcut biletele moca, deci am fugit ca struțul cât am văzut cu ochii. Înainte de a ajunge propriu-zis, era să pierd trenul și să jurizez un meci de box între prietena mea și tipa de la bilete  (pentru că trenul era la 09:30, iar la 09:26, tipa se scărpina în fund să ne scrie CNP-ul pe ecranul calculatorului), dar lucrurile au decurs minunat. Am nimerit într-un vagon în care mirosea ca naiba, plin de copilași care alergau dintr-o parte și alta în timp ce trenul mergea cu 5 la oră. Am ajuns la Sighișoara ca un student în primul an de facultate. Ca picată din lună și cu stomacul gol. Dar măcar am ajuns la timp. Ne-a luat 20 minute până să ne iasă cineva în cale, cineva care să ne ajute să găsim centrul, fiindcă orașul era mai pustiu ca niciodată. Parcă intraseră toți în pământ și dădeau petrecere pe acolo.

Dar prima dată pentru mine în Sighișoara s-a lăsat cu brățară drept suvenir, din material de tot rahatul că am pus-o pe mână și după 2 ore a început să se deșire, și cu poze, cartofi țărănești, lipton și cupă de înghețată cât o nucă, dar la preț de o livadă. Străduțele din Sighișoara sunt înguste și colorate, cu poteci ca-n filme și turiști de peste tot.  Parcă ar fi o mică Suedie, nu că aș fi fost acolo, dar așa se vede din poze. Cât timp mă plimbam, mă gândeam ce Dumnezeu de papuci aveau oamenii pe timpuri că mie îmi rup picioarele modeul lor de pietricele. Dar îmi și imaginam cum se trăia pe atunci, cum fetele purtau rochii lungi și își fluturau evantaiele pe acolo. Asta dacă nu erau sărace ca mine și aveau bani de evantai.

„Scara”, un tunel enorm, delimitat la fiecare 6 scări de o bucată rigidă de lemn, mi-am plăcut cel mai mult. Era interesat mirosul de lemn uscat, îmi plăcea felul în care se întuneca totul cu cât înainai, și de băiatul care cântă la capătul ei cu chitara acustică legată de gât. Mă făceau să cred că am trăit pe acolo și mă făceau să-mi doresc să mă fi născut acolo. Dar nici cu Petroșaniul nu îmi e rușine. Mă gândeam câte bătălii au suportat zonele alea și cum se întâlneau oamenii, seara, pe furiș, îmbrăcați în haine pe care acum le-am considera dubioase.

Multe nume în germană, multe locuri de poposit la umbră, un cimitir dubios aproape plin cu nume nemțeşti (Cimitirul Bisericii Evanghelice) și turul bisericii care putea fi făcut cu 8 lei. Eu am observat-o de afară. Mulți turiști surprinși de amabilitatea oamenilor și de faptul că existau ghiduri în funcție de naționalitatea lor. Era unul și în cehă. Un centru istoric, cu turn cu ceas, unde, pe vremuri, dacă te uitai vedeai zilele săptămânii, clădiri cu tencuiala căzută, cu geamuri roase sau cu pervaz din lemn vechi nevopsit. Cu localuri unde se serveşte prânzul până la ora 17:00 şi zone de unde poți vedea tot oraşul, cu tot cu faleza şi podul lui. Toate înconjurate de un centru modern, cu pizzerii și biciclete, cu clătite cu Finetti și banane, cu mașini și magazine la colț. Doar pentru contrastul ăsta merită să o vezi cu ochii tăi.

La prânz am plecat spre Brașov.

 

*Săraca țară bogată este un mini-proiect prin care încerc să vă arăt cât de mișto e țara în care stăm și prin câte poți trece doar dacă ai curaj și te urci în tren*

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *