– SĂRACA ȚARĂ BOGATĂ #3 Timișoara –

Am plecat la Timișoara după ce am scris un articol pe blog cum că nu am fost niciodată acolo. Am plecat cu o oră jumate mai repede, suficient cât să stau la coadă la bilete o oră și douăzeci, suficient cât să nu mai prind loc și să mă ducă mini-căpățâna să plec așa, fără, spunându-mi în gând:

– Momentan am noroc pentru că proprietarul locului meu nu a venit, dar să vezi ce mă întind pe jos când o veni…

Am ezitat până a plecat trenul. Stăteam cu inima cât un purice la fiecare stație ca nu cumva să vină cineva și să mă dea jos de acolo doar din cauză că am riscat eu să fac lucruri și să nu mă mai gândesc 100 de ani până iau o decizie. Apoi am adormit,dar nu a venit nimeni să mă trezească pentru a-și recupera locul. M-am gândit atunci cât norocul dracului poți să și ai și că nu o să mai vorbesc niciodată că nu sunt o persoană norocoasă. Apoi am luat amendă acum câteva zile în ratb exact când îmi expirase abonamentul și n-aveam de unde să scot bani și să mi-l reînnoiesc. Dar, cred că experiența asta m-a învățat un lucru tare important: uneori trebuie să ai curajul să te urci în tren, chiar dacă nu ai bilet. S-ar putea să fie un loc și pentru tine.

Am ajuns de dimineață, din nou ca un zombie și cu o sete în mine pe care n-am avut-o niciodată pentru că evident că n-aveam apă și nici bani cash să-mi cumpăr. Da, sunt deșteaptă și când plec la drum. Cristina era deja acolo și m-a așteptat în gară ca un gagic din ăla care își vede iubita de pe internet, după 3 luni de vorbit non-stop. M-a ghidat puțin pentru că nu-mi dădeam seama dacă ce văd sunt chiar blocuri, la ce cantitate de câmp și floarea soarelui am văzut în perioada asta. Ne-am plătit și biletul pentru autobuz până la urmă și nu am mai urcat așa, nu de alta dar voiam să ne amintim cum arată biletele de acolo.

Timișoara are trei centruri în unul singur. Este spațioasă și plină de viață și de turiști, iar străduțele alea sunt construite în așa fel încât simți că te plimbi pe un teren de fotbal uriaș, dar îngrădit de blocuri și clădiri din altă lume. Am început să apreciez tot mai mult arhitectura asta veche care mă face mereu să mă gândesc la cum trăiau oamenii pe vremuri. Mă fac să-mi doresc o rochie lungă și bufantă și să-mi cumpăr o trăsură. Dar n-am bani. L-am numit orașul porumbeilor pentru că mereu vedeam câte unul zburându-mi deasupra capului, iar eu am fobie de când o pasăre din asta violet mi-a lăsat o amintire în vârful capului, acum doi ani, când căram după mine un rucsac de 200 de kile. Funny not funny.

Opera Națională de acolo e și ea din altă lume și am văzut clădirea unde s-au dat primele împușcături de la Revoluție. Mi s-a ridicat părul pe mine. Oamenii sunt foarte calmi și relaxați și n-au treaba nimănui, lucru care m-a făcut să-mi fie puțin dor de agitația din București. Am stat de vineri până duminică seara, cu toate că luni dimineața trebuia să fiu la practică, dar a meritat oboseala. Mi-am reîntâlnit colegele din liceu, pe Ramo și Miha, și mi-am amintit de perioada în care tot ce conta era să reușim să vorbim la testul de la chimie și să încercăm să nu luăm 3. Părul lor a mai crescut între timp, au alte aminitiri acum și își vor face altele și mai și, dar perioada aia n-ai cum să o uiți.

M-am dat pe o trambulină de copii mici și încă mă mir cum de nu am luat amendă la cât de mult am putut să țip și să mă zbat odată ce am dat de senzația aia mișto. Parcurile m-au făcut să fiu invidioasă pe copiii care au căsuțe supradimensionate din turtă dulce și tot felul de poduri și castele parcă scoase din poveștile cu zâne.  PE BUNE? Eu mă bucuram la un tobogan crăptat la margini. Am intrat și în Catedrală și m-am îndopat cu Ramo de apă sfințită crezând că este apă de băut. Acum are sens de ce ne sorbeau din priviri oamenii de acolo când încercam să ne mai umplem un pahar. Am mâncat bruschete cu roșii preparate de Cristina, cartofi prăjiți și am trăit viața de cămin măcar pentru un weekend.

La întoarcere mă tot gândeam cum unele persoane au trăit 80 de ani în același oraș, că n-au auzit de Steig Larrson sau că pur și simplu uită să trăiască.  Să fie mereu vorba numai despre responsabilități?

 

*Săraca țară bogată este un mini-proiect prin care încerc să vă arăt cât de mișto e țara în care stăm și prin câte poți trece doar dacă ai curaj și te urci în tren*

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *