– SUB PĂMÂNT 20 DE ANI-

În 2006, când aveam 10 ani, taică-miu a avut un accident de mină în urma căruia şi-a pierdut trei degete de la piciorul stâng. Era 15 septembrie și a fost ziua în care pentru prima dată după școală am ajuns vizitator la spital, în timp ce mă gândeam că totul era o farsă plănuită de el și maică-mea ca să mă sperie înainte de ziua mea. De atunci mirosul de spital mă face să-mi fie frică.

Ilustrațiile îi aparțin Alexandrei Gheorghiaș pe care o găsiți aici.

Dacă la înfățișare mai am câte ceva din maică-mea, la comportament m-am asemănat cu tatăl meu de când mă știu. Ambii suntem firi introverite, deloc vorbărețe, care mai degrabă țin în ele, decât să se plângă de ceva. Iar când se enervează, o fac să știe toată planeta. M-am ciondănit puțin cu el de când am luat vacanța, iar unele lucruri pe care le face uneori mă scot din sărite. Doar că este persoana care îmi aranja rucsacul în spate pe când eram în liceu sau se trezea înaintea mea să-mi facă sandwich-uri cu şuncă. Mersul la cumpărături după dulciuri era o aventură, iar desenele pe care le coloram împreună ajungeau întotdeauna să fie expuse undeva. Povestea lui, cei 20 de ani pe care i-a trăit în subteran și iubirea față de noi mă fac să gândesc că sunt ultima persoană care ar trebui să-l judece sau să-l supere în vreun fel.

Era 09:00 spre 10:00 când a ajuns în galeria unde doi mineri trebuiau să răpească câțiva stâlpi de mină (SVJ). Unul dintre stâlpi a căzut pe transportatorul cu raclete care era acolo, s-a înțepenit în stația de acționare și i-a prins piciorul stâng pe care a început să-l simtă mai cald ca niciodată. Transportatorul l-a ridicat, apoi a căzut la pământ și a avut timp doar să-și tragă repede picioarele înainte ca stația să revină la forma inițială. I le-ar fi zdrobit pe loc pe amândouă. 10 secunde a durat totul, iar imediat după ce s-a dezmeticit, a fugit repede de acolo de teamă și și-a scos parcă mecanic cizma. Din cauza adrenalinei nu a simțit vreo durere, că piciorul se umflase sau că sângera din toate părțile. Abia apoi, după ce și-a dat jos șoseta și s-a uitat la ce rămăsese din piciorul lui, a început teama: „Șut! Să-mi bag piciorul, dacă mai pot să merg la schi de acum înainte!”

Taică-miu a schiat de când avea 6 ani și s-a oprit la aproape 28 când nu mai putea să se împartă între schi, familie și mină. Iernile lui însemnau zăpadă și cantonamente, iar concursurile de schi erau partea cea mai frumoasă pentru că putea să mai adauge o medalie sau un trofeu la colecția din camera lui. Mergea kilometri întregi pe pârtie, de sus până jos, fără să se oprească, iar Parângul devenise a doua lui casă. Era cunoscut în oraș, avea prieteni cu aceeași pasiune, iar nasul roșu și mâinile înghețate de la frig însemnau copilăria lui. La șase ani și-a rupt un picior din cauza unor schiuri de lemn, a stat 6 luni în ghips și mergea sprijinindu-se în cârje. Era accelași picior pe care aproape că nu-l mai simțea ani mai târziu, într-un spațiu închis, de aproape un metru, unde n-aveai loc nici să te miști prea bine.

A ajuns destul de repede la puț cu ajutorul câtorva mineri, după ce s-a sprijinit de ei cei 5 km până acolo, iar drumul până la spital l-a făcut cu unul din oamenii cu mașină de la mina Uricani. Nu a așteptat ambulanța. La spital a stat două ore, întins pe un pat de la urgență, până un doctor a venit să-l consulte. Medicul a cântărit din ochi situația și a privit piciorul spart pe lateral și în mijloc, cu trei degete storcite, care începeau să prindă culoarea cărbunelui stins, pline de sânge proaspăt. Era cât pe ce să rămână doar cu călcâiul la cât de rău arăta atunci, dar doctorul a exclus pe moment ideea de a-l tăia.

Și-a spălat singur praful de cărbune în baia spitalului, cu toate că apa din cadă pregătită de asistent era mult prea fierbine și încerca să-și țină piciorul în sus cât să evite contactul cu ea.

A stat două săptămâni internat, săptămâni în care se gândea doar cuvintele medicului „Dacă se înnegresc, le tăiem, dacă nu, le lăsăm.” și se uita la degetele care păreau că nu sunt ale piciorului său. Din prima săptămână deveniseră negre, mai negre ca atunci când avusese loc accidentul și nu mai avea control asupra lor. Le-a tăiat în a doua. Nu a simțit mare lucru nici atunci, mai dureros i s-a părut când i-a tăiat piele de la mușchiul piciorului ca să o poată folosi la operație. Încă mai are semn în locul din care doctorul a tăiat fâșia de carne.

A stat internat o lună, apoi a venit acasă, unde s-a recuperat singur. Îl mai ajuta mătușa mea cu bandajul și cu datul cu cremă pentru regenerarea pielii, iar când se pansa noaptea îmi era frică să mă uit și-mi puneam pătura pe față. La șase luni după, s-a întors în mină. Nu a vrut să renunțe, nu a vrut să se mute la alt sector, așa că s-a întors în subteran, cu toate că era mai periculos ca niciodată. Lucra șase ore pe zi, zece cu tot cu drumul dus-întors până acolo, și în weekend-uri și acum încep să-mi dau seama de ce nu îl vedeam așa des acasă. Singur își pansa piciorul când pleca la mină sau când venea de acolo, pentru că trebuia menținut curat pansamentul.

Tinerețea lui s-a învârtit între copii, căsătorie, mină și schi. Fix în ordinea asta. Și-a părăsit pasiunea doar pentru a avea un trai mai bun și bani să ne cumpere nouă dulciuri sau calculatoare, a sperat că o pune deoparte pentru câțiva ani, până iese la pensie, dar a dispărut odată cu accidentul. A mai încercat să schieze, doar că piciorul îl doare mult prea tare să poată rezista o zi întreagă încălțat în clăpari. Piciorul îi amorțea și ajungea să schieze doar cu unul. Mai sunt zile când îi sângerează locul în care era degetul mic sau i se mai smulge o pieliță în talpă, dar trece cu vederea. Acum urmărește Cupa Mondială la Schi Alpin pe Eurosport, în fiecare iarnă și se mai enervează din când în când: „Hai, mă! Puteai mai bine dacă forțai un pic.”

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *