Alina Ilioi: „Cred că pot spune că mai degrabă scrisul m-a ales pe mine, decât eu pe el”

Știu că postările mele sunt tot mai rare, dar am să încerc să-mi dau două palme și să-mi revin.

Pentru marțea de azi, am pregăitit un interviu.

Am vorbit cu Alina despre ce îi place ei cel mai mult, despre cum se vedea când era micuță, despre cărțile și scrisul ei. Mi-a povestit despre primele ei încercări de a ține un jurnal și despre ce simte atunci când cineva îi citește cărțile („Așa vei ști că l-ai întâlnit pe EL” și „Te iubesc pe nevăzute” ). Iar  blogul ei vă stă la dispoziție, dacă vreți să o știți mai des aproape de voi, prin cuvinte.

Nu am să vă mai spun nimic. Sper să citiți cu drag. Alina e o persoană tare frumoasă.

Continue Reading

Cristina Bălan: „Când compun, mă gândesc la muzică. Nici la mine, nici la public. E vorba de inspirație, nu de calcule.”

Pe Cristina o recunoașteți oriunde după vocea ei.

Pentru ea există muzica și atât. Și mă bucur tare mult că mai sunt artiști ca ea, care fac muzica din suflet și nu pentru a căpăta ceva la schimb. Îmi arată că atunci când muncești și îți place ceea ce faci, nu contează prea multe.

Am să vă las mai jos câteva lucruri despre ea. Sper să vă placă ce cițiți. Eu am fost cucerită deja.

Continue Reading

Jurnalismul și părerile

Boooooooooooooooooooooooooooooooon. Zilele astea m-am enervat cam des, poate de asta sunt mai pesimistă decât în mod normal. Am stat și am analizat viața jurnalistică și am început să le dau dreptate celor care văd oamenii ăștia ca pe niște roboți cu microfoane în mână, carnețele în geantă și drăcușori în minte. Sincer, nu-ți trebuie multe școli sau facultăți să-ți dai seama de asta. Este peste tot aceeași reacție.

E ciudat că vezi prezentatori care stau cu picioarele pe masă în timpul unui interviu și iau la mișto invitații doar pentru că ei sunt acolo și cei care vin, vin pe banii lor. Trebuie să ai realizări de realizări sau să mori de 5 ori pe zi ca să ajungi la știri. Trebuie să câștigi din naștere un corp frumos ca să te bage cineva în seamă. Așa am observat să sunt selectați, mai nou. Nu există oamenii din spate, nu știe nimeni numele reporterilor (care fac toată treaba) și totul este doar despre spectacol. Facultatea nu-i bună, se face degeaba, ăia care ies din ea, ies pe ochi frumoși, mai sunt și proști de dau în gropi, nici să vorbeasă nu știu. Totul e degeaba, huh?

Error 404. „Jurnaliști”not found.

Continue Reading

Cătălina: „Domeniul ăsta m-a ales pe mine, mai mult decât l-am ales eu pe el

Mulți dintre voi urmăriți tot ce se întâmplă la televizor. Că vreți sau nu. Pe Cătălina sigur o știți de pe acolo și chipul ei vă este deja cunoscut. În special dacă sunteți pe fază cu tot ce se întâmplă la Cronica Cârcotașilor.

La 20 de ani împliniți și studentă în anul al doilea, ea a venit din start în București pentru a le arăra oamenilor că se poate dacă îți place. Domeniul ăsta parcă a ales-o pe ea și nu s-ar vedea făcând altceva.

Dar să o lăsăm pe ea să ne explice cum au stat lucrurile de la bun început.

Continue Reading

Olivia: „Pentru a reuși, trebuie să știi exact ce vrei. De la bun început”

O știu pe Olivia din clasa a 11-a. Țin minte și acum primul Observator în care am văzut-o și i-am simțit emoțiile și energia din ziua aceea. Mă gândeam eu pe atunci ,,Ce tare să vorbești cu atâția oameni din spatele televizorului! Și ce tare să nu te încurci în timp ce vorbești.”

În urmă cu cinci zile am văzut-o și față în față. Nu e nicio diferență. E la fel de drăguță și plină de viață cum e de luni până vineri, cum e de la 6 dimineața. Cu toate că drumul ei a fost puțin greu, fără nimeni în spate care să o ghideze, uneori singură, tot timpul i-a plăcut ceea ce face. Și asta a ajutat-o să nu renunțe.

Dar, mai bine, să vedem care au fost exact răspunsurile ei.

Continue Reading

Diana: ,,Încrederea în tine este cheia pentru a deveni un jurnalist bun”

Se spune că e destul de greu să ajungi la cei de dincolo de ecranul televizorului. Nu mulți te sprijină de la început sau îți dau o șansă. Diana Bart n-a vrut să fie genul acela de persoană. Chiar dacă timpul ei liber nu e mereu darnic, nu a arătat asta și mi-a oferit ocazia să o cunosc.

Redacția era plină de viață când am ajuns. Peste tot scaune roșii ocupate de oameni ce își scriau articolul în grabă. Lumina era slabă, atât cât să nu te doară ochii când scriai. Se auzea sunetul tastelor și al televizoarelor care anunțau știrile în paralel. Deja îmi e dor de ea. Am amenințat pe acolo că mai merg.

Continue Reading