– AGĂȚAT ÎN TRECUT –

M-am întors în Petroșani de două zile, după ce am lipsit aproape cinci luni. Și cum aproape în fiecare an simt schimbările bruște prin care trecem și eu și orașul, m-a lovit din nou teama de a pierde încă o parte din el. Fără să mă întrebe nimeni s-a făcut casă de pariuri în locul magazinului din care cumpăram cadouri de Secret Santa, iar în localul unde obișnuiam să merg când chiuleam de la liceu sunt puști care mă fac să mă întreb „Cine sunt oamenii ăștia?” E un șampon mare, pentru copii, în locul în care obișnuiam să-mi pun gelurile de duș cu pepene, iar din toate prosoapele din baie, dacă mai recunosc unul. Primăria mi-a tăiat castanii care obișnuiau să-mi facă tema la educație plastică, iar leptopul de pe care scriu acum are tastele diferite și îmi e greu să folosesc diacritice.

Cât timp eram în București erau dimineți în care puteam să jur că stau la mine în pat, e weekend și tot ce trebuie să fac este să deschid televizorul și să pun pe desene. Apoi deschideam ochii. Ajunsă aici, stau cam incomod în pat și vechiul televizor e înlocuit cu unul subțire, care bârâie când pun pe desene.

Continue Reading

– CU OCHII ÎNCHIȘI –

Ea stă în parcul de la Universitate și le dă de mâncare porumbeilor, cu toate că e conștientă că jumătate dintre ei vor rămâne flămânzi. Nu sunt sigură dacă le face un rău sau un bine. Bătrânelul care vine are un buchet de flori în mână. Mă face să mă gândesc că i-l va duce soției sale, dar poate nu mai are de mult așa ceva. Cerșetoarea de la marginea străzii are picioarele murdare și burta goală, dar preferă să-și cumpere țigări de banii pe care îi primește. Nu știu dacă se află în situația de a-și face anumite mofturi. La baie, patru țigănci ascultă muzică și au chef de scandal cu oamenii care așteaptă liniștiți la rând. E ciudat că văd asta fix după o dezbatere în care mi se spune să-i respect pe ceilalți. Bărbatul de la metrou îi pune mâna pe fund unei domnișoare, cu toate că are verigheta pe deget. I-aș rupe degetul cu tot cu ea, dar precis ar mai atinge și fundul altor fete și băgat în ghips.

Continue Reading

– MUSAFIR LA MINE ACASĂ –

Am intrat în bucătăria plină de fumul unei țigări proaspăt aprinse. Mă aștepta o siluetă de femeie îmbrăcată în pijama și cu părul lăsat desprins. M-am așezat pe scaunul roșu, cu pânza de pe spătar ușor ruptă, șubred pentru că a trecut mult timp de când l-am cumpărat. Din cele trei becuri ale candelabrului, unul singur mai stătea aprins. Din camera de alături se auzea televizorul dat tare și lăsat mereu pornit peste noapte. Atârnat pe peretele gălbui era calendarul făcut de mine astă iarnă, iar masa pe care îmi făceam temele devenise între timp un loc plin de lucruri necunoscute. Lenjeria de pat era schimbată, dar nu mai văzusem culoarea aia până atunci, iar locul în care îmi aruncam hainele după ce veneam de la liceu, era mai gol și curat ca niciodată. Am intrat în baie, dar șamponul de pe marginea vanei era diferit față de cel pe care îl folosesc acum.

Continue Reading

– VIAȚĂ DE ÎNCEPĂTOR –

În urmă cu aproape o lună am început practica la PROTV. A fost primul interviu la care m-am încumetat să merg şi m-au selectat din prima, de asta am și dat de băut după ce m-am întors. Chiar dacă nu am mai fost trimisă la știri cum mi s-a spus inițial și am fost mutată la alt departament dintr-o neînțelegere, am decis să nu renunț. Pentru că îmi plăcea când mergeam la redacție și primeam ecuson, cu toate că era pentru vizitatori. Mă simțeam oarecum mândră când deschideam barierele glisante cu el și puteam merge în redacție, iar oamenii de acolo îmi spuneau “Bună ziua!” şi-mi zâmbeau. Mă simțeam ca una de-a lor. Rămâneam cu gura căscată când vedeam jurnaliști de la televizor, cum trec pe lângă mini-biroul meu. Am prins unul dintre ei când făcea un stand-up la intrare și am stat până la ultima dublă, doar pentru că nu puteam să-mi dezlipesc picioarele de acolo.

Continue Reading

– ÎNCUIAȚI ÎN PROPRIA LUME –

Uneori stau și mă gândesc cum ar fi fost viața mea dacă nu aș fi plecat la facultate. Dacă aș fi rămas ca părinții mei, într-un oraș mic, unde viața e mereu liniștită și tot ce poți face este să vizitezi piața de două ori pe săptămână. Cu aceleași străzi și aceleași decorații de Crăciun. Uneori cu aceleași fețe obosite. Stau și mă întreb cum reușesc să facă asta de 20 și ceva de ani.

M-am mutat în București în urmă cu un an, aproape doi, și pot să spun cu mâna pe inimă că n-aș putea să mă întorc în vechiul meu oraș. Nu, nu mi-am luat fițe de capitală, doar că simt că locul meu nu mai e acolo de când am plecat. Normal că mereu îmi va fi dor de casă, de ai mei, de prietenii din liceu și de cofetăria cu cei mai buni cartofi de ciocolată din lume. Și mă voi întoarce de fiecare dată când se va întâmpla asta, să mă bucur din nou de ele. Doar că oricât de mult m-aș încăpățâna să stau, să-mi reiau viața de acolo, simt că orașul mă dă afară.

Continue Reading