– PIERDUTĂ ÎN SPAȚIU –

Am 21 de ani și încă mănânc cipsuri și îmi iau o zi liberă de la facultate atunci când nu am chef să mă ridic din pat. Încă amân să spăl hainele la timp și încă dorm cu un cățel de pluș pe nume Bobiță pe care îl am de la 9 ani. Mă simt imatură din toate punctele de vedere, deși peste două luni voi termina facultatea. Un adult în devenire care în clipa de față nu știe dacă a ales bine ceea ce credea că la 18 ani era perfect pentru el. Că va cuceri lumea.

Nu mai am curajul de atunci și începe să-mi fie o ciudă groaznică.

Continue Reading

– LUMEA MEA MICĂ –

De fiecare dată când mă întorc în București, la cea de-a doua mea viață cum îmi place să-i spun, mă apucă teama. „Oare ce-oi fi avut în minte acum trei ani, să vin singură, în orașul ăsta mare care pare că e pentru oricine altcineva și nu pentru mine?” „Oare de ce nu am rămas în lumea mea simplă, fără să-mi bat capul cu viața asta agitată sau cu oamenii și mai și?” „Oare viața mea ar fi arătat mai bine dacă aș fi rămas?”

Ilustrațiile îi aparțin Alexandrei Gheorghiaș.

Continue Reading

– AGĂȚAT ÎN TRECUT –

M-am întors în Petroșani de două zile, după ce am lipsit aproape cinci luni. Și cum aproape în fiecare an simt schimbările bruște prin care trecem și eu și orașul, m-a lovit din nou teama de a pierde încă o parte din el. Fără să mă întrebe nimeni s-a făcut casă de pariuri în locul magazinului din care cumpăram cadouri de Secret Santa, iar în localul unde obișnuiam să merg când chiuleam de la liceu sunt puști care mă fac să mă întreb „Cine sunt oamenii ăștia?” E un șampon mare, pentru copii, în locul în care obișnuiam să-mi pun gelurile de duș cu pepene, iar din toate prosoapele din baie, dacă mai recunosc unul. Primăria mi-a tăiat castanii care obișnuiau să-mi facă tema la educație plastică, iar leptopul de pe care scriu acum are tastele diferite și îmi e greu să folosesc diacritice.

Cât timp eram în București erau dimineți în care puteam să jur că stau la mine în pat, e weekend și tot ce trebuie să fac este să deschid televizorul și să pun pe desene. Apoi deschideam ochii. Ajunsă aici, stau cam incomod în pat și vechiul televizor e înlocuit cu unul subțire, care bârâie când pun pe desene.

Continue Reading

– OAMENI MARI FĂRĂ SĂ VREM –

Lucrez de o lună și două săptămâni și încă îmi e greu să mă gândesc că plec dimineața și ajung seara acasă. Probabil ca orice student de anul III, proaspăt angajat, drumurile mele de la Unirii la Victoriei și invers s-au transformat în drumuri de la facultate la redacție și acasă, iar scosul cărților polițiste din geantă în parcuri sau tramvaie, a devenit scosul telefonului din buzunar și citit știri sau reportaje mișto. Carnețelul portocaliu, primit de la o prietenă care a fost în State, are toate filele scrise acum, iar cafelele cu gheață au devenit un moft.

Continue Reading

– ÎN LUPTĂ CU TINE –

Și în generală, și pe timpul liceului, stăteam în banca a doua de la geam. Habar n-am dacă am ridicat mâna de patru ori în acei opt ani de școală. Singurele momente în care mi se auzea vocea, erau doar când eram ascultată sau se deschidea catalogul și la mine. Învățam lecție de lecție, dar nu aveam niciodată suficientă încredere încât să risc să o spun și mereu îmi plăceau testele scrise pentru că era mai puțină bătaie de cap cu ele. Și pentru că nu te auzea nimeni pe foaia de hârtie, deci era mai simplu.

Continue Reading

– ACOLO SAU AICI? –

Am venit la București cu 18 ani, 1,60 înălțime și două perechi de pantofi.

Am plecat din Petroșani, un oraș destul de modest, nu o mare frumusețe, dar suficient de liniștit pentru mine. Mi-am lăsat dramele din școală acolo, mi-am părăsit jurnalul cărămidă, am lasat în urmă actorii preferați, cântăreții și poveștile și am venit cu gândul că mă voi schimba puțin. Ca și cum mi-aș face un update la viața pe care o trăiam destul de mecanic și fără să știu prea multe. Dar m-am izbit de ceva ce nu părea tocmai potrivit pentru mine. Nu aveam prieteni pe vremea aia și ca studentă în primul an, habar n-aveam cum să ajung de acasă până la facultate sau cum arata centrul Bucureștiului și ce se găsea pe acolo.

Continue Reading

– SĂRACA ȚARĂ BOGATĂ #1 Sighișoara –

Pe 3o iulie eram singură la SecondCup și îmi luasem o ciocolată rece cu bucăți de biscuiți. Stăteam față în față cu Universitatea și mă gândeam că mai e un pic și va trebui să încep anul III, să urc poate pentru ultimul an toate cele 3 etaje chinuitoare. Adevărul este că a devenit o întreagă provocare toată treaba cu scările alea spiralate. Ori destinul îmi spune să slabesc într-un mod subtil. Am primit un mesaj de la o prietenă, m-am dus acasă după încărcător și două tricouri și am mers să-mi cumpăr bilet pentru Cluj, cu toate că mai mersesem acolo o dată, imediat după sesiune. Am prins verde la toate semafoarele și veneau toate tramvaiele fix cum ajungeam pe peron, lucru care mă îngrijora încă de când am plecat. Eu? Noroc? Ce naib..? Plus că mă gândeam că motivul cu „Oare mă ține să plec de nebună?” nu o să meargă decât până în punctul în care o să-mi dea cineva în cap și o să-mi fure cei 50 de lei pe care îi aveam în portofel. Dar nu aveam voie să mor. Ai mei nu știau de excursie și nu era o idee prea bună să afle de la Știrile de la ora 5. Mai bine află acum de pe blog.

Continue Reading

– TOATE LA TIMPUL LOR –

Sunt în mici depresii de când mă știu, dar cred că asta de la finalul lunii iulie a fost cea mai intensă. Mi-am dat seama că am 20 de ani și că sunt singură într-un oraș în care oamenii sunt preocupați de cumpărarea rapidă a tigăilor la reduceri, toată lumea blamează pe toată lumea că e coruptă, iar polițiștii arestează bătrânelele care vând roșii la marginea străzii. Dar mai ales într-o lume în care pe ceilalți nu prea îi interesează de pasiunile și visurile tale.

Continue Reading

Viață de student tâmpit.

M-am săturat rău de tot de rahaturi din astea. Sunt studentă acum, dar treaba a stat așa de când eram în liceu, generală, primară, grădiniță, ce-oi mai fi făcut. Nu e bine nimic, frate! Nu ești destul de mare, nu ai talie de viespe, nu poți să plătești la magazin cu cardul. De unde ai tu card?! Nu te pricepi la nimic. Trebuie să stai închis în casă și să înveți. Asta e menirea ta pe lume, să înveți ce au spus alții și să nu comentezi pentru că oricum n-ai ce. Și de ar fi suficient. Dar, și dacă ai lua 10 pe linie la toate examenele posibile și imposibile, ar veni unu’ și ți-ar râde în nas. Dar tu ce vrei să faci cu notele, mamă?! Experiență…pe când?

QUE DEMONIOS de viață e asta?

Nu e ca și cum toți au fost la fel ca tine până acum. Tu nu ai voie să stai jos în autobuz pentru că…ei, pentru că pur și simplu nu ai voie. Mă enervează oamenii care cred că doar ei sunt obosiți, că doar pe ei îi dor picioarele, că doar ei contează. Tu nu ai voie să încerci să faci ceva pentru viitoarea-ți carieră. Ești prea mic pentru aia, pentru aia, pentru aia. Unii sunt siguri că scopul nostru în viață este să le luăm meseria, nu să învățăm ceva cu ajutorul lor. De fapt, nu cred că știți, dar studenții au planul diabolic de a-l omorî pe cel pe care îl consideră șmecher (în domeniul pe care l-au ales și ei), să-i ia locul și să facă 2 copii cu Fernando (sau Esmeralda, depinde de caz) și să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți fără ca nimic să se fi întâmplat.

Continue Reading