– TOATE LA TIMPUL LOR –

Sunt în mici depresii de când mă știu, dar cred că asta de la finalul lunii iulie a fost cea mai intensă. Mi-am dat seama că am 20 de ani și că sunt singură într-un oraș în care oamenii sunt preocupați de cumpărarea rapidă a tigăilor la reduceri, toată lumea blamează pe toată lumea că e coruptă, iar polițiștii arestează bătrânelele care vând roșii la marginea străzii. Dar mai ales într-o lume în care pe ceilalți nu prea îi interesează de pasiunile și visurile tale.

Mergeam la redacție cu tot felul de gânduri de om în prag de sinucidere și mi se părea că nu o să am niciodată un job stablil. Am încercat toate variantele să-mi eliberez mintea. Am început să gătesc mai mult și să reaprind televizorul din când în când. Am mers mai mult pe jos și am bântuit singură cafenelele și străzile Bucureștiului. Am început să fac exerciții cardio prin casă. Da, nu foarte inteligent la 37 de grade câte sunt acum, dar mă rog. Am început să scriu pe agendele de care spuneam că nu mă voi atinge niciodată.

Dar nimic. Tot ce aș fi făcut și orice mișcare sau decizie aș fi luat, nimic nu era suficient de bun în mintea mea îndobitocită. Pentru prima dată în cei doi ani de facultate, am zis că mă retrag și reprofilez. Pentru că oricât de multe lucruri vedeam în ea și oricât de mult încercam să mă gândesc la Ale care a venit acolo cu atâtea dorințe, mi se părea că n-am făcut decât să dezamăgesc. Și că nu o să fiu niciodată un jurnalist cum se cere. Obosisem. Am intrat într-o zi la Mega și m-am gândit dacă voi putea fi în stare vreodată să cumpăr punga aia de cartofi din banii mei. Și am ținut-o așa zile în șir.

Până am plecat într-o excursie spontană de trei zile, mi-am dat două palme și am zis !FUCK! Sunt studentă, probabil e normal să mă simt instabilă financiar, să mă plâng că nu mă ia lumea în serios, adevărul e că nu mă ajută nici înălțimea, sau să nu-mi convină nimic. Toți au trecut prin perioada asta și poate încă trec. Trăiesc acum, în clipa asta, dar dacă mai stau mult să mă gândesc la ce va fi în viitor, o să mă trezesc, stând în metrou la fel de supărată și adormită ca oamenii pe care îi văd acum. Nu trebuie să am gândurile unui om de 40 de ani, nici el nu le are pe ale mele. Găsind motive că nu e momentul acum sau că este timp pentru ce-mi place, și axându-mă pe ceea ce îmi spun alții că trebuie făcut, nu e o soluție. Nici pentru mine, nici pentru cei mai mici sau mai mari decât mine.

Ceea ce vreau să spun este că refuzăm să facem lucruri care ne înveselesc sau care ne plac, așa că intrăm în depresii și ne cuprinde anxietatea. Nu vorbim despre sentimentele noastre, doar tinerii mai fac lucruri nebunești, suntem într-o monotonie din aia mâncătoare de suflete. Nu avem timp de mers în excursii, de ieșit în oraș, dar avem de stat pe telefon? E e mai bine să ne gândim la ce vom face când va trebui să mergem 8 ore la muncă, la ce vom găti la cină sau la cum ne va refuza șeful mărirea? În loc să ne concentrăm pe citit mai mult, pe văzut filme, scris mai mult, VORBIT mai mult, lăsat dus de val mai mult. Să profităm, adică, de lucrurile care ne fac nouă bine, care sunt acum și aici și de care niciodată nu avem timp.

Cât am stat în casă, singură, mi-am dat seama că n-am profitat de unele lucruri și că am întârziat puțin mai mult ca CFR-ul. Au trecut 16 ani de când s-a filmat primul Harry Potter, iar eu l-am văzut pentru prima dată abia acum câteva zile. Apropo, CUM SĂ-L OMOARE PE DOBBY? Am 20 de ani și nu am văzut Sibiul sau Timișoara până acum. Nu știam ce gust are avocado și n-am apucat să ascult Linkin Park live pentru că solistul s-a sinucis între timp, iar eu n-am profitat până acum de muzica sau concertele lor.

De lucruri mature, care dau dureri de cap, este mereu timp. De ce n-ar fi și de restul?

 

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *