– TU AL CUI EȘTI? –

Am fost şi sunt cel mai mic şi răsfățat membru al familiei mele. Aveam mereu prioritate la calculatorul fratelui mai mare, primeam tot timpul cea mai bună cutie de bomboane de la mătuşă mea, iar bunică mea și acum îmi face gogoși cu dulceață de vișine, cu toate că nu o mai ajut de ceva timp. S-au obișnuit cu muzica dată mereu prea tare, cu televizorul lăsat pe desene animate pentru că numai așa pot să adorm și cu faptul că nu suport să vorbesc la telefon, cu toate că vizitele mele sunt din ce în ce mai rare.

Obișnuiam să stăm toți șase și să mâncăm împreună la fiecare zi de naștere, să ne vizităm și să facem schimb de cadouri de sărbători. Stăteam pe capul fratelui meu de dimineața până seara, mă jucam cu el Mafia II pe Playstation şi uneori ne uitam la filme la care adormeam înainte să se termine. Am împărțit cu ei dulciuri, vacanțe la mare, note mici la examene și zile în care nimic nu ne ieșea. Însă lucrurile s-au schimbat puțin de când eu și fratele meu am plecat din Petroșani.

Problema nu ar fi că nu mai sar dintr-un pat în altul și că alarma îmi sună în alt oraș mai nou. Deși nu vreau să recunosc, locul meu nu mai este în orașul în care am copilărit. Mă simt mai mult ca un musafir când vin acasă, hainele mele sunt la 360 km distanță, patul meu e altul acum, iar locul din care plec spre facultate diferă și el. Asta nu înseamnă că i-aş iubi mai puțin sau nu mi-ar lipsi tot timpul.

Doar că în timp ce eu sunt ocupată cu tema de la radio și cu predatul articolelor la facultate, mâinile maică-mii încep să îmbătrânească şi să se umfle, iar eu nici nu observ. În timp ce eu sunt supărată că nu mă bagă în seamă lumea pentru interviuri, fratele meu a împlinit deja 30 de ani şi așteaptă să-l sun mai des si să-i povestesc ce am mai făcut. În timp ce mie nu-mi convine viața pe care o am, ei abia așteaptă să mă vadă şi nu ştiu ce poftă să-mi mai facă.

Au fost multe momente în care i-am ignorat sau i-am înlocuit cu prietenii de moment. În care mă enervau cu întrebările stupide și în care stăteam mai mult cu ochii în calculator decât de vorba cu ei. Și nu cred că e vorba de vârstă aici, ci pur și simplu respingem oamenii de lângă noi, căutând disperați după chipuri interesante şi siluete necunoscute. Pentru că e mai ușor să te porți urât cu persoanele pe care le iubești. E mai la îndemână.

Din graba de a ne vedea realizați, uităm de cei care ne iubesc. Și poate nu e mare lucru, dar nici nu știți cât se bucură când ne văd sau când sunăm. Ne dăm mereu ocupați, dar preferăm să ieșim sâmbăta în oraș, în loc să le facem o surpriză și să mergem să-i vizităm. Respingem apeluri,  țipăm des că nu avem timp, ignorăm mesaje și ne prefacem mereu obosiți, în timp ce ei sunt mai obosiți decât noi. Poate ar trebui să ridicăm privirea și să vedem că dincolo de termenele limită şi viața ocupată pe care o trăim, încă mai suntem copiii ăia care își obligau părinții să se joace Monopoly și îi făceau mereu să râdă cu glumele lor năzdrăvane.

Şi încă mai vrem să-i strângem în brațe și să încăpem în patul mare din camera lor.

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *