– UN LOC PRINTRE LOCURI –

M-am plimbat zilele astea singură prin București cât nu m-am plimbat toată viața și am început să mă opresc mai degrabă la cafenele decât să merg acasă. Am văzut un tip care își aștepta iubita cu un buchet de flori la scările statuilor de la Universitate, dar ea nu s-a făcut văzută nici după o oră de stat. Mă gândeam ce o fi în mintea lui în clipele alea, că în timp ce aplica formulele la fizică acum ceva ani, nu învăța lucruri peste care urma să dea în viața. Toți facem asta. Am văzut jumătate de pâine cu un pateu ieftin lângă, ambele învelite în aceeași pungă, parcă așteptând pe cineva care să vină să le mănânce. Am văzut o mamă care își veghea copilul cum doarme pe picioarele ei, cât timp ce noi ceilalți treceam nepăsători pe lângă ea.  Probabil n-avea unde să doarmă la noapte. Am văzut mașini cât tancurile de mari, hoteluri de patru stele și magazine cu pietricele de aur alb și mă întrebam cât să-ți și bați joc de bani.

M-am mutat în orașul ăsta acum doi ani, dar abia acum mi-am dat seama cum fiecare ne luptăm să ne găsim locul. Unii în tramvaie sau autobuze fără aer condiționat, alții în amfiteatrele de la universități și majoritatea în viața pe care o trăim, lângă oameni sau de unii singuri. Până la 21 ( fără două luni) de ani nu prea m-am gândit la felul în care funcționează lumea asta și nici nu prea observam realitatea. Până m-am izbit de ea. De fiecare dată când văd câte un om care doarme pe stradă mă gândesc cu ce o fi greșit de a ajuns așa, că există șansele să fi fost cel mai bun din clasă, dar nu a știut să se folosească de asta. Oare o fi simțit vreodată gustul cafelei pe care eu o beau în exces în ultima perioadă? Probabil că nu, probabil că nici nu a mâncat de ceva timp. Dar omul ăla la costum care lucrează la un birou toată ziua, n-a înnebunit stând atât timp jos închis între patru pereți? Și apoi mi-a venit iar în minte chestia cu locul.

Unii suntem propriile gogoșerii sau restaurante, simple melodii cu versuri rupte din noi, doar o pereche de blugi cu un model lucrat manual, alții poate o carte, un blog sau o floare plantată în centrul orașului. Unii o ceartă cu mamele noastre încăpățânate, un profil de Facebook sau o cămașă înflorată. Și cu toții ne dorim să ne găsim locul, să stăm jos undeva unde ne și place. Suntem destul de asemănători, cu toate că avem un păr mai scurt sau o cameră mai mare în care dormim. Suntem unii lângă alții, dar abia ne mai vedem în ultima perioadă din cauza bârfelor și paharelor mari din fața noastră. Am crescut între timp, iar începutul lui septembrie nu mai e începutul unui nou an cu rechizite colorate și noi, prieteni pe viață și lecții neînțelese la matematică. Mai e puțin și nu voi mai simți nici vacanțele cum se duc, probabil nu-mi va mai păsa dacă am mâncat ceva dulce sau câte ore am dormit. Pentru că am văzut că în căutarea locului, oamenii cam uită să se mai bucure de altceva și ajung un fel de roboți alimentați cu plicuri de cafea de la Mega.

Sunt conștientă că nu o să poți merge toată viața la sucuri cu gheață sau la concerte mișto, că nu o să ai timp mereu de escapade în vreun oraș străin și că uneori va fi dificil să ajungi acasă cât mai des ai vrea sau ar vrea ai tăi doar pentru că ești în căutarea locului ăstuia. Doar sper ca în toată agitația care va veni, să nu uităm să trăim.

Pentru că dacă asta înseamnă să fii adult, încetiniți! Vreau să cobor!

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *