– SERIOS –

E aproape luna martie și deja au început să se vândă zambile și ghiocei la colțurile blocurilor. În camera în care dorm încă sunt trase jaluzelele mai mult de jumătate și uit de multe ori să deschid geamul și să aerisesc. Nu stau atât de mult în camera aia încât să-mi pese, apuc abia să dorm acolo în ultimul timp. Încă mai am pomul de Crăciun improvizat cu romane polițiste și instalația deasupra patului pe care nu o mai aprind din ianuarie. Pe podea se adună scame și bucățele de praf ca vata pe care în fiecare zi mă mint că o să le strâng. Casa mea e un haos pe care spun că o să-l domolesc cu niște soluții de curățat la un moment dat, dar mereu găsesc lucruri mai importante de făcut. Am început să mănânc din aceeași farfurie roșie pe care o clătesc și reclătesc de fiecare dată și îmi e tot mai greu să-mi cumpăr mâncare pe care să o fac de la zero. Mi-au crescut rădăcinile ca naiba și am observat asta abia acum câteva zile, când am apucat să-mi dau pălăria jos din cauza vântului. Iar ești pe pilot automat, Ale?

Continue Reading

– UN ROBOȚEL –

Sună alarma la 07.00, dar o mai amân de două ori, așa că ajung să mă trezesc la 07.30. Merg cu ochii întredeschiși la baie și-mi pornesc periuța electrică, în timp ce-mi sprijin telefonul pe oglindă și aleg primul videoclip recomandat de YouTube. Nu e un Ted Talks sau un documentar educativ, e o porcărie de telenovelă în spaniolă, care mă enervează așa de tare încât mă trezește. Ajung în bucătărie și pregătesc cana cea mare și capsula pentru aparatul de cafea de care nu mai pot să mă despart. Arunc capsula de ieri, pun alta nouă, scot laptele și adaug siropul de agave pe care l-am cumpărat la începutul lunii ca să reduc zahărul. A trecut o săptămână și deja am consumat jumătate. În timp ce aparatul face cafeaua, adaug lapte și amestec cu lingurița. E modul meu de a economisi timp și de a putea gusta cafeaua mai repede. Îmi spun că mai stau puțin înainte să mănânc, dar nu apuc să mă așez pe scaun și mă văd căutând un avocado copt în coșul de legume. Îl iau și îl tai în două pe fundul de plastic pe care l-am cumpărat într-o zi din piață pe când eram studentă și mă întorceam de la facultate. Caut o lingură și apoi îl scobesc, uneori prea aproape de coajă decât ar trebui.

Iau un ibric roșu și pun apă în el, apoi îl pun pe foc. Atunci când apa dă în clocot, arunc oul la fiert și uit de mine 10 minute cât tai brânza și roșiile și pun de o mini-salată. Cu avocado-ul mă mai chinui puțin pentru că niciodată nu e suficient de copt ca să-l pisez, apoi îi arunc niște sare și îl aranjez egal pe bucățile de pâine crocantă pe care le-am descoperit la Mega. Aștept apoi să se fiarbă oul și pornesc documentarul despre familia regală la care am început să mă uit obsesiv de două zile. Sunt la jumătatea lui, așa că îl judec pe prințul Charles pentru urechile clăpăuge și atitudinea lui și când pun pe pauză, aduc ibricul în apă rece și scot oul. Îl tai și arunc partea de la capăt, cea care are doar albuș, apoi așez egal pe fiecare crochetă în parte câte o bucată. Mă întorc la serial, termin de mâncat, scriu lucrurile pe care le am de făcut astăzi și încep să transcriu interviul pentru articolul la care lucrez. Cu puțin noroc până la 13.00 e gata transcris.

Continue Reading

– INCERTITUDINEA DE LA 20+ –

M-am mutat în București în urmă cu cinci ani, când eram o tipă foarte și groaznic de timidă, dar încăpățânată să se facă jurnalist. Îmi plăcea să scriu, începusem să prind o poftă nebună să documentez articole și mi se părea că viața perfectă înseamnă să lucrezi într-o redacție, cu bani cât să-ți cumperi un frappucino și o merdenea pe zi. Mă gândeam că numai bine, o să mă și trag prin inel cu regimul ăsta și scrisul îmi va oferi recompense mult mai mari. Mă băteam cu pumnii în piept că scrisul meu mă va face fericită și, chiar dacă va fi greu la început până îmi fac mâna, nu mă voi opri, așa, cu una cu două. Nu mai vedeam și altceva în afară de a deveni un jurnalist altfel de cum vedeam deja la televizor.

Continue Reading

– TREBUIE SĂ –

Să mă trezesc la 06.00 ca să încep să fiu productivă și să reușesc să fac toate lucrurile pe care mi le-am propus peste zi. Să mănânc sănătos și echilibrat și să-mi găsesc timp să gătesc supe creme și falafel. Să merg la sală măcar de 3 ori pe săptămână. Să-mi găsesc un loc de muncă fain în care să mă simt apreciat. Să merg mai mult pe jos. Să-mi prioritizez lucrurile și să nu dau tot timpul meu altora. Dar să reușesc să împac pe toată lumea și să nu mă izolez. Să mă plimb în parc din când în când. Să țin un jurnal. Să merg la terapie ca să mă dezvolt personal și ca să-mi rezolv câteva probleme din copilărie care acum mă fac să paralizez în diferite contexte. Să merg mai mult pe jos. Să citesc măcar 30 de minute pe zi și să învăț în fiecare zi câte ceva nou. Să fac ceva important cu viața mea. Să-mi fac măști de față sau să-mi dau mâinile cu cremă. Să beau apă. Să încerc să nu o iau razna cât timp fac toate lucrurile astea.

Continue Reading

– EU CU MINE –

Stau în apartamentul unui bloc din aproape centrul Bucureștiului și abia îmi țin ochii deschiși. E 08.30, o oră de care îmi promiteam că voi scăpa pe vremea când eram la școală. Acum încerc să-mi fac un obicei din a mă trezi mai devreme. Am pus de cafea, una mai tare decât obișnuiesc să beau, și scot laptele din frigider. Am făcut un obicei din a bea și cafea. Îmi intră soarele în ochi și aud mașinile de pe bulevard. Erau zile când nu suportam apartamentul în care stau și mi se părea că mobila lui neagră pe care se punea din oră în oră praful s-a inventat doar să mă enerveze. Scot din frigider un ou și-l arunc în ibricul pe care l-am pus pe foc, apoi aleg un avocado care pare copt și încep să-l tai. Mă rog să nu fie stricat sau amar și când îmi dau seama că nu este, încep să-l pisez cu mândrie cu furculița. Dacă aș putea, aș mânca doar avocado cu ou fiert toată viața mea, și mă gândesc cum am supraviețuit dimineților în care habar n-aveam că există. Îmi iau agenda cât o cărămidă și-mi trec pe ea lucrurile pe care trebuie să le fac pe parcursul zilei. Din când în când îmi îndrept spatele și mă plâng că am îmbătrânit.

Continue Reading

– LUMEA MEA MICĂ –

De fiecare dată când mă întorc în București, la cea de-a doua mea viață cum îmi place să-i spun, mă apucă teama. „Oare ce-oi fi avut în minte acum trei ani, să vin singură, în orașul ăsta mare care pare că e pentru oricine altcineva și nu pentru mine?” „Oare de ce nu am rămas în lumea mea simplă, fără să-mi bat capul cu viața asta agitată sau cu oamenii și mai și?” „Oare viața mea ar fi arătat mai bine dacă aș fi rămas?”

Continue Reading

– ACOLO SAU AICI? –

Am venit la București cu 18 ani, 1,60 înălțime și două perechi de pantofi.

Am plecat din Petroșani, un oraș destul de modest, nu o mare frumusețe, dar suficient de liniștit pentru mine. Mi-am lăsat dramele din școală acolo, mi-am părăsit jurnalul cărămidă, am lasat în urmă actorii preferați, cântăreții și poveștile și am venit cu gândul că mă voi schimba puțin. Ca și cum mi-aș face un update la viața pe care o trăiam destul de mecanic și fără să știu prea multe. Dar m-am izbit de ceva ce nu părea tocmai potrivit pentru mine. Nu aveam prieteni pe vremea aia și ca studentă în primul an, habar n-aveam cum să ajung de acasă până la facultate sau cum arata centrul Bucureștiului și ce se găsea pe acolo.

Continue Reading

– OAMENI MARI FĂRĂ SĂ VREM –

Lucrez de o lună și două săptămâni și încă îmi e greu să mă gândesc că plec dimineața și ajung seara acasă. Probabil ca orice student de anul III, proaspăt angajat, drumurile mele de la Unirii la Victoriei și invers s-au transformat în drumuri de la facultate la redacție și acasă, iar scosul cărților polițiste din geantă în parcuri sau tramvaie, a devenit scosul telefonului din buzunar și citit știri sau reportaje mișto. Carnețelul portocaliu, primit de la o prietenă care a fost în State, are toate filele scrise acum, iar cafelele cu gheață au devenit un moft.

Continue Reading