– EU CU MINE –

Stau în apartamentul unui bloc din aproape centrul Bucureștiului și abia îmi țin ochii deschiși. E 08.30, o oră de care îmi promiteam că voi scăpa pe vremea când eram la școală. Acum încerc să-mi fac un obicei din a mă trezi mai devreme. Am pus de cafea, una mai tare decât obișnuiesc să beau, și scot laptele din frigider. Am făcut un obicei din a bea și cafea. Îmi intră soarele în ochi și aud mașinile de pe bulevard. Erau zile când nu suportam apartamentul în care stau și mi se părea că mobila lui neagră pe care se punea din oră în oră praful s-a inventat doar să mă enerveze. Scot din frigider un ou și-l arunc în ibricul pe care l-am pus pe foc, apoi aleg un avocado care pare copt și încep să-l tai. Mă rog să nu fie stricat sau amar și când îmi dau seama că nu este, încep să-l pisez cu mândrie cu furculița. Dacă aș putea, aș mânca doar avocado cu ou fiert toată viața mea, și mă gândesc cum am supraviețuit dimineților în care habar n-aveam că există. Îmi iau agenda cât o cărămidă și-mi trec pe ea lucrurile pe care trebuie să le fac pe parcursul zilei. Din când în când îmi îndrept spatele și mă plâng că am îmbătrânit.

Ultimul meu an a fost despre foarte multă introspecție. Maică-mea îi spune pierdere de timp sau an pierdut degeaba, dar am învățat că uneori să nu-ți implici foarte mult părinții în treburile tale poate fi cel mai sănătos lucru din lume. Relația mea cu mama a fost mereu una de dependență una față de cealaltă – mergeam la cumpărături de mână, stăteam împreună să facem lecții și probleme la matematică sau ascultam aceeași muzică și vedeam aceleași filme coreene siropoase-diabetice. În telenovelele marca Televisa, da, asta înseamnă să fii un copil bun care își iubește părintele și ar face orice să-l vadă fericit. În realitate însă, aveam să aflu că nu trebuie să faci mereu pe placul celorlalți ca să fii sau să te simți iubit și că uneori trebuie să te gândești și la ceea ce vrei tu. Cum viața mea era mereu împărțită între ce fac cu maică-mea și ce fac cu școala, îmi rămânea foarte puțin timp să mă gândesc la ce fac cu mine. Singurele momente în care rămâneam singură erau cele în care mă puneam pe scaunul roșu din bucătărie, îmi scoteam din birou jurnalul-cărămidă cu peste 100 de foi nescrise și începeam să pun pe hârtie toate gândurile și nemulțumirile vieții de adolescent.

Recitesc de multe ori jurnalul și mă minunez de ce puteam să scriu în el: de la cât sunt de incapabilă pentru că profesoara îmi pusese un 8, la cât de mult am de învățat și la cum nu știu ce îmi doresc să fac cu viața mea. Scriam des: „Nu sunt în stare nici la școală să mă descurc, e singurul lucru pe care ar trebui să-l fac pentru familia mea și nici măcar asta nu pot.” Am așteptat timp de peste 20 de ani validare din exterior și mă simțeam bine să știu că fac așa cum spun ceilalți – mai ales pentru că am crescut într-un mediu în care adulții aveau mereu dreptate.

Până în urmă cu un an nu m-am gândit niciodată la mine ca la o persoană valoroasă. Nu dădusem de cuvintele astea, nu știam că oamenii pot crede despre ei și altceva decât că sunt „proști” sau „incapabili” și mă simțeam ca naiba dacă spuneam ceva bine despre mine, cu toate că uneori îmi venea să o fac. Nu am auzit prea des: „faci o treabă bună”, „sunt mândră de tine”, „ai greșit, dar e în regulă, sunt aici”, așa că nici eu nu le foloseam. Mi-a luat o bună bucată de timp să accept să-mi spun și lucruri bune, să nu mai pun presiune pe mine și să îmi dau timp să fac lucrurile în ritmul meu.

Să ai o relație bună cu tine e ceva ce uneori nu înveți de când ești mic. Se poate să nu-ți spună nimeni cum ar trebui să te vezi, cum ar trebui să te apreciezi că uneori faci o muncă bună, cum ar trebui să pui limite sau să scoți oamenii care nu-ți fac bine din viața ta, cum ar trebui să te bucuri de recompense sau de timp petrecut cu tine. Unii numesc asta bullshit sau „cui îi pasă?”, se prăpădesc de râs sau se uită la tine de parcă ai făcut credit la bancă doar ca să-ți cumperi lenjerie Victoria’s Secret. Alea sunt genul de persoane pe care ar trebui să le scoți din viața ta. Aruncăm în noi cu bolovani doar pentru că ne dorim ca ceilalți să ne vadă. Îmi dau seama și-mi vine să plâng când mă gândesc câte cărți minunate puteam să citesc sau câte filme Marvel puteam să văd cât îmi ocupam timpul cu a mă compara cu ceilalți și a analiza dacă am spus ceva greșit. Câte cafele cu gheață am pierdut doar pentru că mă desconsideram și câte melodii din anii ’80 nu am ascultat doar pentru că le puneam mereu pe repeat pe alea dramatice care se potriveau cu viața mea. Dar uneori pur și simplu este foarte greu să ieși din mintea ta și să-ți dai voie să vezi și altfel lucrurile.

Nu a fost niciodată despre ceilalți. Era despre mine.

Nu puteam să mă aștept ca ceilalți să-mi aprecieze munca sau articolele dacă nu aveam să o fac eu prima. Mi-am dat seama că uneori doar să-ți cumperi un set de creme pentru ten poate să te bucure. Că și dacă începi prin a mânca avocado și a face mișcare, poți ajunge să fii mai îngăduitoare cu tine și cu felul în care arăți. Că simplul fapt că te străduiești te poate ajuta să capeți mai multă încredere. Că o simplă plimbare la care să te scoți din când în când te poate ajuta să nu te mai crezi un om așa de rău și că uneori oricât de mult te-ai strădui, pur și simplu nu ține de tine. Terapia și igiena mintală sunt atât de esențiale și le ignorăm atât de des că-mi vine să fa#@d@#49sa! 

Obișnuiam să-mi spun mereu că nu sunt suficientă și că nu fac nimic bine, să dau vina pe mine pentru deciziile altora. Dar așa cum i-am spus mamei mele în urmă cu două săptămâni când m-am certat puțin cu ea: „Sunt Ale, am 23 de ani, am părul ăsta blond și mă străduiesc, ok? Vrei să te mulțumești cu asta și să nu mai pui presiune pe mine? – că eu deja am început.”

 

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *