– TREBUIE SĂ –

Să mă trezesc la 06.00 ca să încep să fiu productivă și să reușesc să fac toate lucrurile pe care mi le-am propus peste zi. Să mănânc sănătos și echilibrat și să-mi găsesc timp să gătesc supe creme și falafel. Să merg la sală măcar de 3 ori pe săptămână. Să-mi găsesc un loc de muncă fain în care să mă simt apreciat. Să merg mai mult pe jos. Să-mi prioritizez lucrurile și să nu dau tot timpul meu altora. Dar să reușesc să împac pe toată lumea și să nu mă izolez. Să mă plimb în parc din când în când. Să țin un jurnal. Să merg la terapie ca să mă dezvolt personal și ca să-mi rezolv câteva probleme din copilărie care acum mă fac să paralizez în diferite contexte. Să merg mai mult pe jos. Să citesc măcar 30 de minute pe zi și să învăț în fiecare zi câte ceva nou. Să fac ceva important cu viața mea. Să-mi fac măști de față sau să-mi dau mâinile cu cremă. Să beau apă. Să încerc să nu o iau razna cât timp fac toate lucrurile astea.

Pe când eram vacanța de clasa II și eram o școlăriță cu uniformă mai lungă de genunchi, primisem un caiet de vacanță. Era portocaliu și avea un tigru pe copertă, iar înauntru erau exerciții cu sutele cât să te facă să nu te „plictisești” în vacanța de vară și să rămâi „în priză” și conectat la ce învățasei până atunci. Era un plan diabolic al părinților și învățătoarei, plin cu exerciții la română și mate. Ca orice copil super-responsabil, normal că mi-am băgat picioarele în el caiet și nu am rezolvat absolut niciun exercițiu pe timpul verii. Am preferat să merg la țară, să mă joc cu prietenii mei în fața blocului și să fac concurs de sărit coarda. Pe caiet s-a pus praful până în apropiere de septembrie. La început de clasa a II-a, învățătoarea ne-a spus că în următoarea zi ne așteaptă la școală cu acel caiet de vacanță pe care trebuia să-l rezolvăm. Trebuia să-l rezolvăm pe tot, până la ultima pagină, iar eu nici măcar nu știam cum arătau exercițiile din el. Așa că, plină de încredere pentru că nu-l așa văzusem bine, i-am zis mamei mele că: „O să rezolv astăzi caietul ăsta de exerciții, mergem la cumpărături și ies și o oră afară.”

Pentru mine, pe vremea aia, timpul era ceva ce puteam opri.

Nu am mers nicăieri, iar la 21.00 seara, după ce-mi amorțiseră degetele de cât scrisesem și mi se uscase gura de cât o rugasem pe maică-mea să mă ajute să termin mai repede (ceea ce nu a făcut oricum pentru că îmi zicea că trebuie să fac asta singură), am decis că n-am nicio șansă în fața caietului. Nu făcusem nici măcar jumătate – exercițiile alea erau ca dracului de grele la vremea aia. Așa că l-am închis și am mers să mă culc, cu toată anxietatea din lume că mă va ucide profesoara dacă va vedea că nu am fost conștiincioasă și am rezolvat tot.  A doua zi m-am dus cu un nod în gât la școală și pregătită de tăiere.

Până la urmă, învățătoarea nu ne-a cerut caietele – era convinsă că niciunul din noi nu am făcut toate exercițiile.

Dar asta, pe lângă faptul că m-a frustrat și mi-am zis că puteam să ies afară liniștită, m-a făcut să mă gândesc la acest „trebuie” pe care mi l-am dat drept pedeapsă tot timpul. La mine, mereu a existat un „trebuie” care mi-a controlat viața. Trebuie să învăț mai mult, trebuie să fac exerciții în plus dacă vreau să știu mai bine, trebuie să mă angajez, trebuie să fac sport, trebuie să scriu mai mult, trebuie să-mi sun mai des părinții, trebuie să fiu mai matură și mai curajoasă. Iar acest „trebuie” inocent s-a transformat în „vreau!” să iasă totul perfect, ca să am această viață perfectă. Dacă „trebuie” al meu ar avea o înfățișare, sigur ar fi un pitic urât cu o căciulă strâmbă pe frunte.

Faptul că nu reușeam să termin toate lucrurile kilometrice pe care mi le dădeam într-o zi, faptul că greșeam, că amânam planuri sau că nu apucam să citesc alea 30 de minute, mă nenoroceau pe interior. Așa că, de fiecare dată când nu făceam pe plac acelui pitic urât, începeam să mă critic, să cred că nu-s în stare să fac nimic, să mă desconsider și să arunc cu pietre în mine de fiecare dată. Ceea ce mă făcea să-mi pierd și mai mult elanul de a realiza ceea ce la mine în cap era neapărat necesar – pentru că așa îmi măsuram productivitatea într-o zi.

Încă fac asta, doar că simt că s-a întâmplat ceva diferit.

Viața noastră e mereu împărțită în: trebuie să mă văd cu x, trebuie să mănânc, trebuie să muncesc, trebuie să dorm, toți trebuie din lume. Mereu va fi așa. De asta și devenim atât de rigizi în gândire, mini-roboței care tot ce fac este să-și îndeplinească task-urile de peste zi, iar apoi să o ia de la capăt. Și să uite să trăiască. Au fost zile în care acești „trebuie” m-au făcut să ignor faptul că e primăvară și că în copaci sunt flori rozalii, că pot merge la alergat fără să fac un chin din asta și că mai există și altceva decât dureri de spate din cauză că stai mereu aplecat să vezi mai bine laptopul.

Da, se poate întâmpla să nu ai mereu energie pentru toate lucrurile de pe listă. Se poate întâmpla să nu ai chef să gătești într-o zi și să vrei să comanzi prostii. Se poate să n-ai chef să vorbești cu nimeni și să stai doar cu tine. Și se întâmplă să și supraviețuiești, deși alegi să faci toate lucrurile pe care acest „trebuie” nu le înghite, ce crezi? Există viață și după ce apucăm sau nu apucăm să facem – iar aici mai important cred că este să fim mai îngăduitori cu noi când nu iese totul conform planului.

Ar fi boring să se întâmple asta mereu.

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *