– INCERTITUDINEA DE LA 20+ –

M-am mutat în București în urmă cu cinci ani, când eram o tipă foarte și groaznic de timidă, dar încăpățânată să se facă jurnalist. Îmi plăcea să scriu, începusem să prind o poftă nebună să documentez articole și mi se părea că viața perfectă înseamnă să lucrezi într-o redacție, cu bani cât să-ți cumperi un frappucino și o merdenea pe zi. Mă gândeam că numai bine, o să mă și trag prin inel cu regimul ăsta și scrisul îmi va oferi recompense mult mai mari. Mă băteam cu pumnii în piept că scrisul meu mă va face fericită și, chiar dacă va fi greu la început până îmi fac mâna, nu mă voi opri, așa, cu una cu două. Nu mai vedeam și altceva în afară de a deveni un jurnalist altfel de cum vedeam deja la televizor.

Dacă aș fi fost părinții mei, probabil aș fi reacționat la fel: aș fi spus că am înnebunit și că o să mă înghită Bucureștiul, că nu mai citește nimeni și nu voi avea o stabilitate financiară. Probabil m-aș fi dezmoștenit până acum.

„Alege-ți și tu ceva de viitor, măi, copilule.”

„Ești sigură că asta vrei să faci?”

„Vrei să alergi toată viațacu microfoanele după politicieni?”

Nu știu cât de multă inconștiență ni se dozează la 18 ani, dar mie mi s-a administrat atât de multă încât să cred că voi trăi din a fi plătită pe articol, că voi avea un răgaz jurnalistic și privilegiul de a sta și săptămâni să construiesc un text, așa cum vedeam în filme, că voi începe ușurel, dar apoi voi scrie anchete care vor schimba lumea și voi fi fericită mereu. Și spuneam că degeaba mă vor descuraja oamenii, că sunt încăpățânată de fel.

Pe măsură ce treceau anii, devenea din ce în cel mai greu. Colegii din grupă își pierduseră deja elanul, mă îngrijora gândul că voi ajunge în redacții și voi scrie știrile altora și mă simțeam din ce în ce mai pierdută și obosită. Și ușor-ușor, am pierdut-o pe drum pe puștoaica de 18 ani, cu stiloul în mână. Nu mă mai regăseam în scris, simțeam că nu mi s-a potrivit niciodată și mă gândeam des cum de mi-a venit în gând să mă fac jurnalist, tocmai eu, regina introverților. De fiecare dată când vedeam pagina Word albă, parcă mă sufocam. Iar alegerea mea de vis se transformase în cea mai proastă alegere pe care puteam să o fac. În plus, deja începusem să le dau dreptate alor mei și mă simțeam ca ultimul păduche care încă le cere bani ca să poată mânca măsline de la Mega.

Apoi, am descoperit teatrul – altă dezmoștenire părintească. Imaginați-vă acest scenariu de vis: copilul vostru blond, 21 de ani, fără job în domeniul jurnalismului din care abia ce-și dăduse licența, care brusc se gândește că a vrut de fapt să fie actriță toată viața, doar că i-a fost teamă. Și care a zis că toamna lui 2018 va fi transformată în toamna cu admitere la UNATC. Nu m-am gândit prea mult când m-am înscris la facultatea de teatru, mi se părea fascinant, iar cu timpul și curajos, că o fac – pur și simplu mi-am trântit o pălărie roșie și am început să spun monoloage. Na, belea!

Apoi nu am intrat nici la teatru și mi-am zis din nou că toți ceilalți au avut dreptate și că uneori pur și simplu mă încăpățânez aiurea să mă axez pe lucruri care nu sunt de mine. Prietenii mei fie mai erau studenți, fie erau la masterat ori lucrau deja de un an, aveau logodnici și o viață cât de cât stabilă – iar eu nu prea reușeam să plătesc camera în care dormeam. Și apoi am început să mă gândesc din nou la inconștiența mea și la faptul că, deși era greu să reconosc, dădusem greș.

Mi-am găsit în urmă cu două săptămâni jurnalele din facultate, iar pe unul pe care l-am primit de la prietena mea când a fost în SUA, pe care îl purtam cu mine pe străzi și scriam când mă opream pe bănci sau la statuile de la Universitate, am scris: „Stau aici și simt că nu mă duce nicăieri drumul ăsta. Dar probabil așa trebuie să se întâmple. Când văd cât de greu este, încep să mă gândesc serios că asta trebuie să fac de fapt.”

Apoi m-am gândit că nu cred că sunt singură în incertitudinea asta de „ce fac cu viața mea?” sau „fac ceea ce trebuie?”, mai ales când îți alegi niște domenii mai creative și mai subiective, care necesită multă răbdare cu tine. Că poate că nu-ți dorești să lucrezi într-un birou, cu program de la 09.00 la 18.00 pentru că nu-ți va aduce niciun fel de satisfacție, dar facturile alea nu se plătesc singure. Că poate mai ai nevoie de puțin răgaz să-ți alegi un masterat pentru că nu înțelegi dacă vrei să faci teatru sau jurnalism sau filosofie sau istorie sau psihologie sau să-ți iei un an în care să lucrezi în cafenele. Poate că nu-ți dorești să fii responsabil și hotărât și să te axezi dracului pe un singur domeniu și să nu mai pierzi vremea, ci să mai rămâi un pic un visător, să guști din toate câte puțin până să iei o decizie, să „le arăți” tu celorlalți că drumul tău e mult mai mișto.

Este greu și frustrant, mai ales când ești singur în asta. Mai ales când ești influențabil și te iei după cei din jur care te fac să crezi că tot ce ai făcut a fost greșit. Probabil cu timpul va începe să te doară spatele și să bei cafele multe. Iar gândurile că te învârți în gol, că nu ai niciodată suficienți bani, că ai o vârstă și nu ești independent așa cum visai, îți vor scoate peri albi. Dar în același timp, aici, ceea ce te va ține pe linia de plutire, vor fi alegerile făcute de tine, nu de ceilalți. Poate că momentan e vorba doar un timp pe care să ți-l dai, în care să pui mâna la urechi tuturor presiunilor din jur: că trebuie să bani, să că trebuie să viitor, că trebuie să te grabești, că trebuie să facem ca ceilalți. Nu suntem născuți să ducem vieți la fel, cred că aici ne încurcăm de cele mai multe ori.

Uneori pur și simplu nu trebuie să alergăm și să ne grăbim. Atunci chiar ne vom învârti în gol ca niște roboței.

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *