– UN ROBOȚEL –

Sună alarma la 07.00, dar o mai amân de două ori, așa că ajung să mă trezesc la 07.30. Merg cu ochii întredeschiși la baie și-mi pornesc periuța electrică, în timp ce-mi sprijin telefonul pe oglindă și aleg primul videoclip recomandat de YouTube. Nu e un Ted Talks sau un documentar educativ, e o porcărie de telenovelă în spaniolă, care mă enervează așa de tare încât mă trezește. Ajung în bucătărie și pregătesc cana cea mare și capsula pentru aparatul de cafea de care nu mai pot să mă despart. Arunc capsula de ieri, pun alta nouă, scot laptele și adaug siropul de agave pe care l-am cumpărat la începutul lunii ca să reduc zahărul. A trecut o săptămână și deja am consumat jumătate. În timp ce aparatul face cafeaua, adaug lapte și amestec cu lingurița. E modul meu de a economisi timp și de a putea gusta cafeaua mai repede. Îmi spun că mai stau puțin înainte să mănânc, dar nu apuc să mă așez pe scaun și mă văd căutând un avocado copt în coșul de legume. Îl iau și îl tai în două pe fundul de plastic pe care l-am cumpărat într-o zi din piață pe când eram studentă și mă întorceam de la facultate. Caut o lingură și apoi îl scobesc, uneori prea aproape de coajă decât ar trebui.

Iau un ibric roșu și pun apă în el, apoi îl pun pe foc. Atunci când apa dă în clocot, arunc oul la fiert și uit de mine 10 minute cât tai brânza și roșiile și pun de o mini-salată. Cu avocado-ul mă mai chinui puțin pentru că niciodată nu e suficient de copt ca să-l pisez, apoi îi arunc niște sare și îl aranjez egal pe bucățile de pâine crocantă pe care le-am descoperit la Mega. Aștept apoi să se fiarbă oul și pornesc documentarul despre familia regală la care am început să mă uit obsesiv de două zile. Sunt la jumătatea lui, așa că îl judec pe prințul Charles pentru urechile clăpăuge și atitudinea lui și când pun pe pauză, aduc ibricul în apă rece și scot oul. Îl tai și arunc partea de la capăt, cea care are doar albuș, apoi așez egal pe fiecare crochetă în parte câte o bucată. Mă întorc la serial, termin de mâncat, scriu lucrurile pe care le am de făcut astăzi și încep să transcriu interviul pentru articolul la care lucrez. Cu puțin noroc până la 13.00 e gata transcris.

În ultima perioadă îmi spun des că trăiesc ca un roboțel. Meșteresc toată ziua până cad din picioare, apoi îmi încarc bateriile și o iau de la capăt. Simt de multe ori că trăiesc aceeași zi la nesfârșit, doar cu prânzuri diferite și pantofi pe care îi schimb din când în când. Fac unele lucruri atât de automat, încât nici nu-mi dau seama când se întâmplă și de ce. Stau uneori în autobuz și să mă întreb dacă mi-am scos ondulatorul din priză înainte să plec de acasă sau dacă mi-am luat cheile, deși abia ce am închis ușa.

Îmi fac uneori planuri de dinainte și bifez dacă am mers la alergat, am citit, am făcut exerciții de scris, am lucrat la articol, am gătit și am băgat la mașină, am luat interviul pe care trebuia să-l iau, am mers la voluntariat, am găsit personaje noi de intervievat, am trimis mail-uri, am vorbit cu ai mei sau am apucat să citesc. Alteori mă limitez doar la mâncat, ieșit din casă, lucrat și dormit. Iar cel mai des în ultima perioadă la: nu voi mai avea timp să mă văd nici azi cu prietenii, probabil voi pune pe pauză cartea pe care am început-o, poate că ar trebui să renunț la alergat astăzi că nu am timp de el, poate ajung săptămâna viitoare în mall să-mi iau blugii ăia – că acum trebuie să fac altceva, lasă-l naiba de blog, Ale, ai altceva de scris acum. 

Așa că mă văd trântită în pat după miezul nopții, cu ochii în tavan, spunându-mi că nici azi nu am apucat să vorbesc cu ai mei, că nici azi nu am stat la o cafea fără să mă gândesc la altele, că nici azi nu am mai apucat să merg să mă plimb în parc și să-mi simt obrajii înghețați de frig și că probabil nici mâine nu se va întâmpla. Am ajuns să ascult muzică doar dacă ies din casă, să bag la spălat doar când îmi dau seama că nu mai am tricouri de schimb și să șterg praful doar când se fac bulgărași de praf gri care mi se agață de șosete. Mă cert uneori cu ai mei că nu apuc să-mi gătesc supe sau să dorm atât cât ar trebui, dar câteodată pur și simplu prefer să fac alte lucruri cu timpul meu. Sunt zile în care mă simt vinovată că ies în oraș, deși nu o fac oricum prea des, în care faptul că sunt obosită înseamnă că nu mă străduiesc suficient și în care simt că pierd timpul dacă stau pur și simplu.

În ultima perioadă a început să nu-mi mai fie așa de familiară camera din Petroșani, m-am depărtat de zilele în care micul dejun însemna ciocolată, nu cafea, iar hainele mele însemnau cardigane largi. Merg atât de rar acasă, încât de fiecare dată observ că ai mei au mai îmbătrânit puțin și sunt mai obosiți. Le-am înlocuit pe toate astea cu stres, viitor, muncă și alergat toată ziua dintr-o parte în alta. Alergare care îmi rănește uneori degetele mici și îmi lasă bătături în tălpi, dar de care toată lumea zice că e necesară ca să pot supraviețui. Mă înconjor de atâția oameni, dar când ajung acasă îmi țiuie urechiile de liniște ce este și mi se pare trist, așa că pun niște stand-up sau un serial la care oricum nu sunt atentă.

Am simțit uneori că blocurile astea gri și urâte parcă vor să mă înghită. La fel și orașul uneori mult prea mare pentru un corp de 1,60 cu tot cu pantofi de material care imită pielea. Dar asta fac roboțeii, nu? – Se prefac că e totul bine și continuă să-și schimbe pantofii și să meargă mai departe.

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *