– SERIOS –

E aproape luna martie și deja au început să se vândă zambile și ghiocei la colțurile blocurilor. În camera în care dorm încă sunt trase jaluzelele mai mult de jumătate și uit de multe ori să deschid geamul și să aerisesc. Nu stau atât de mult în camera aia încât să-mi pese, apuc abia să dorm acolo în ultimul timp. Încă mai am pomul de Crăciun improvizat cu romane polițiste și instalația deasupra patului pe care nu o mai aprind din ianuarie. Pe podea se adună scame și bucățele de praf ca vata pe care în fiecare zi mă mint că o să le strâng. Casa mea e un haos pe care spun că o să-l domolesc cu niște soluții de curățat la un moment dat, dar mereu găsesc lucruri mai importante de făcut. Am început să mănânc din aceeași farfurie roșie pe care o clătesc și reclătesc de fiecare dată și îmi e tot mai greu să-mi cumpăr mâncare pe care să o fac de la zero. Mi-au crescut rădăcinile ca naiba și am observat asta abia acum câteva zile, când am apucat să-mi dau pălăria jos din cauza vântului. Iar ești pe pilot automat, Ale?

Trec aproape doi ani de când simt că nu mai apuc să mă bucur de nimic. Tot ce apuc să fac de una singură este să-mi pun un clip random de pe YouTube înainte să adorm, la care oricum nu apuc să fiu atentă, sau să-mi cumpăr agende când intru în librării din când în când. Mă simt obosită în fiecare zi și am impresia că pot să beau și peste trei cafele fără zahăr că nu-și mai fac efectul. Ieri mi-am cumpărat căpșuni de la domnul care are un magazin de fructe lângă blocul în care stau și abia când le-am pus în castron și am început să mânânc din ele mi-am dat seama că a trecut deja atât din an încât pot să mănânc căpșuni. Mai fac greșeala și mă uit la anii în care s-au lansat piesele mele preferate și au ajuns să fie uneori și peste 10.

Faptul că timpul a început să treacă pe lângă mine începe să mă sperie. 23 de ani părea ceva departe și foarte matur în mintea mea de copil sau elevă. Am început, parcă peste noapte, să fac în viață ce făceam cu prietenii în fața blocului: să mă străduiesc cu greu să joc rolul adultului, să îmi fac timp să plătesc facturi, să am responsabilități, să nu mai pierd timpul, să câștig banii mei, să port cămăși, să folosesc cuptorul și să devin serioasă (sau ceva pe acolo). Săptămâna trecută când am răcit destul de rău și am avut febră, mi-am dat seama că de acum înainte va trebui să am grijă singură de mine, că nu va mai sta nimeni să-mi pună șosete cu oțet sau să-mi amintească să-mi iau pastilele.

M-a izbit ca un tanc.

Acum puțin timp eram în Petroșani și purtam un fâș crem și o căciulă cu urs și mă duceam să răspund la franceză. Am clipit și am ajuns la facultate cu pantaloni strâmți și bluze gri și mă duceam în stații să iau interviuri. Am clipit și sunt „om serios”, cu o facultate și puțin timp de pierdut. Dar cum aș putea să fiu serioasă, responsabilă și toate cuvintele astea mari, când eu încă mă uit la seriale cu adolescenți de pe Disney și mă joc cu filtrele de pe Instagram când mă plictisesc? Cum ar trebui să arate seriozitatea asta când încă îmi fac supă Alfabet la plic și îmi e uneori teamă să aprind aragazul? Cât ar trebui să meditez ca să accept că un „om serios” trebuie să aibă un program de la 09.00 la 17.00, două zile de weekend și prânzuri cu paste și somon?

Doar gândul că vacanțele mele vor fi acum de la trei la cinci zile sau cu puțin noroc două săptămâni vara – mă îngrozește. Mă sperie faptul că încep să văd că mi se schimbă trăsăturile sau felurile în care văd lumea și că mititica de 18 ani parcă s-a pierdut undeva pe drum cu tot cu entuziasmul și bocancii ei cu toc gros. Nu-mi place când lumea tot dă în mine cu „Ai de gând să te maturizezi și tu?” de parcă sunt un extraterestru și locul meu nu e nicăieri. Și nu-mi place că timpul meu a devenit un fel de: faci asta și asta și dacă mai apuci și asta, apoi dormi, te trezești, bei cafeaua și o iei de la capăt.

Mă supăr pe mine că nu apuc să mă uit la filme, să merg în parcuri să mă plimb, la cinema, la o cafea cu frișcă sau că nici măcar nu-mi dau seama că mi s-au făcut blugii ca naiba și trebuie să merg să-mi cumpăr alții. Timpul meu a devenit o alergătură constantă, care nu duce nicăieri uneori, iar tot ce se vrea de la mine mă amețește și mai tare.

Iar acest „serios” mă face să-mi dau ochii peste cap mereu. 

 

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *