În casă nouă

Iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii.

Vă scriu acum din alt loc. Mi-am dorit de mult un blog așa. Și deocamdată nu-mi vine să cred că e aici și că încep să scriu pe el. Mă simt ca atunci când eram mică și îmi luam un carnețel nou și sunt așa fericită, ca un copil cretin. Dacă aș putea, aș pune toate emoticoanele fericite din lume aici. Dar nu o să fac asta, bineînțeles. Durează, nu de alta.

Bun, acum am să încerc să fac un fel de promisiune. Așa de început. Fraților, promit să scriu mai des, mai bine și mai sincer. Să vă țin mult timp lângă mine. Și să vă adun pe mai mulți pe aici. Probabil va dura, dar cine știe? Așa. Promit că voi scrie de toate. Probabil că nu o să iasă mereu articole bune. Probabil vor exista zile în care voi scrie ca naiba. Dar, pot să vă spun că o să scriu mereu din suflet. Cel puțin așa îmi doresc :). 

Continue Reading

La liceu pentru o zi

Ieri parcă am mai trăit o dată viața de liceu/ high school muscal, cum îi spuneam cu fratele meu. Ciudată treabă. Chiar dacă zilele mele la liceu erau un etern ,,Ce fac aici? Vreau acasa”, când s-a terminat mi-am dat seama că nu a fost așa nasol pe cât părea.  Și dacă a ajuns să-mi fie dor și de orele de franceză, e gravissimo.

Continue Reading

Înapoi în timp

Mă enervează când văd oameni care uită. Parcă le dă cineva în cap. Își uită prietenii cei mai buni sau că își făceau tema la română în clasă. Uită să meargă acasă pentru că au timpul ocupat cu altele care aduc bani şi călătorii prin alte țări. Uită că au fost pietoni înainte de a avea maşina aia scumpă care n-are niciodată răbdare să stea la trecere.

Continue Reading

Jurnalismul și părerile

Boooooooooooooooooooooooooooooooon. Zilele astea m-am enervat cam des, poate de asta sunt mai pesimistă decât în mod normal. Am stat și am analizat viața jurnalistică și am început să le dau dreptate celor care văd oamenii ăștia ca pe niște roboți cu microfoane în mână, carnețele în geantă și drăcușori în minte. Sincer, nu-ți trebuie multe școli sau facultăți să-ți dai seama de asta. Este peste tot aceeași reacție.

E ciudat că vezi prezentatori care stau cu picioarele pe masă în timpul unui interviu și iau la mișto invitații doar pentru că ei sunt acolo și cei care vin, vin pe banii lor. Trebuie să ai realizări de realizări sau să mori de 5 ori pe zi ca să ajungi la știri. Trebuie să câștigi din naștere un corp frumos ca să te bage cineva în seamă. Așa am observat să sunt selectați, mai nou. Nu există oamenii din spate, nu știe nimeni numele reporterilor (care fac toată treaba) și totul este doar despre spectacol. Facultatea nu-i bună, se face degeaba, ăia care ies din ea, ies pe ochi frumoși, mai sunt și proști de dau în gropi, nici să vorbeasă nu știu. Totul e degeaba, huh?

Error 404. „Jurnaliști”not found.

Continue Reading

Ale, încântată de cunoștință.

Tocmai mi-am dat seama că nu ştiu nimic despre mine. Nu ştiu ce-mi place, ce nu, de ce îmi e frică, dacă spun cuiva ce simt, cât de multe lucruri mă enervează. Probabil se întâmplă asta multor persoane. Probabil nu. Ale mică nu cred că a avut o culoare preferată sau un talent nedescoperit, așa că nu s-a gândit la chestii de genul.

Așa  că am să le las aici. Toate ciudățeniile despre mine. Nu trebuie să le citiți,  de obicei nu-mi place să ştie ceilalți lucruri despre mine. Dar aş vrea să le citesc eu după ceva timp. Să-mi dau seama cine rahat eram. Sau să rămână amintire pentru momentul în care voi fi o bloggeriță plină de bani. Glumeam. Singurul lucru pe care mi-l doresc e să fie citit blogul ăsta ciudat.

Continue Reading