depănând: prima cameră de jurnalist

Eram la finalul anulului II de facultate și nu găsisem un loc de practică. Aplicasem la diferite redacții, scriam mail-uri redactorilor, dar nu mă agățam de nimic care să-mi ofere stabilitate și mă simțeam ca un parazit care stă în București fără activitate și fără bani. Îmi doream să văd cât mai multe redacții ca să văd ce fel de jurnalism mi se potrivește sau unde aș putea să mă integrez.

Căutând, am dat peste un anunțul unei profesoare de pe grupul facultății care ne chema să o ajutăm cu filmatul la o conferință de presă. Era vorba de câteva ore, doar de filmat, fără montaj și chiar simțeam nevoia să ies din casă și să mă fac utilă. Habar n-aveam să țin o cameră de filmat în mână, dar pe vremea aia făceam vine-uri și mă încânta ideea de a învăța. Așa că am scris încântată că pot ajuta.

A doua zi, mi-am luat pălăria roșie, tricoul cu floricele cumpărat din Târgu Jiu de când eram adolescentă și cu GPS-ul telefonului în mână m-am dus spre Facultatea de Drept la conferința de presă. Nu mai țin minte exact despre ce se discuta, dar intuiesc că despre educație. M-am gândit și răzgândit pe drum dacă a fost cea mai bună decizie pe care am luat-o, dar până la urmă cât de greu era să miști din când în când camera pe un trepied și să fii puțin atent?

A decurs totul bine la început. Eram ca un cameraman cu 10 ani de experiență, preocupat de munca lui, atent la detalii și concentrat. Începusem să dau zoom-uri și să mișc tot mai des camera, uneori cu tot cu trepied pe ea, să mă mișc dintr-o parte și alta a colțului meu, cu toate că era mult prea grea și mare pentru mine. Știam de plan detaliu, plan ansamblu și american și încercam să experimentez tot mai multe. Asta până ceva ciudat s-a întâmplat.

Cum tot mutam camera dintr-o parte în cealaltă, nu mai avea stabilitate. Nu înțelegeam inițial de ce vad din ce în ce mai puțin persoanele pe care le filmam și de ce nu le puteam încadra în ecran. Până când camera a luat-o razna și aproape s-a desprins de trepied. Și mai ales de ce era camera așa jos. Am ținut-o cu ambele mâini, dar nu mai știam ce să fac și cum să o fixez mai repede, ca nu cumva să fiu prinsă. Sau să stric conferința. Până când unul dintre ceilalți jurnaliști chemați la conferință a venit la mine încet-încet.

-Oare ce am făcut aici? i-am spus șoptit și roșie în obraji.

-Nici eu nu știu, mi-a răspuns reporterul cu jumătate de gură.

Mi-a luat repede camera, cât să nu cadă și să se spargă. Era undeva la 40 de milioane. Domnul a făcut o magie de 10 secunde și mi-a fixat camera din nou pe trepied la poziția inițială. I-am spus un mulțumesc rușinos și am sperat să nu țină minte fețele oamenilor și să nu mai trebuiască să vină o dată să mă salveze. Sau să ne mai intersectăm. Invitații conferinței nu au observat și mi-am păstrat atitudinea de jurnalistă concentrată, în timp ce parcă mă încerca o anxietate.

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *