două săptămâni de admitere (1)

M-am hotărât în ultimul an ca studentă la jurnalism să mă înscriu la o a doua facultate. Prima dată nu am zis nimănui. Începusem să fac de câteva luni cursuri de teatru, îmi plăcea și mă gândeam fugitiv că ar fi amuzant să fac asta în fiecare zi, nu doar pe timpul weekend-ului.

Am primit diploma de jurnalist și scăpasem de licență. Habar n-aveam ce voiam să devin, așa că într-un moment în care mai totul era negru în mintea mea, am zis, fără să mă mai gândesc la ce reacții vor avea cei din jurul meu, că VREAU SĂ DAU LA TEATRU. A ieșit cu scântei, cu certuri și lacrimi, dar am reușit să-i conving în cele din urmă. Deși trebuie să recunosc, în mintea mea era un real conflict: oamenii de vârsta mea începeau să se angajeze, să fie responabili, să se căsătorească, iar eu mă gândeam cât de mișto ar fi să fac jocuri sau momente de improvizație (care mă chinuie de cele mai multe ori) mai toată ziua. Ca un copil mic.

Am ezitat și am tot ezitat. Până într-o zi când am făcut screenshot la actele necesare pentru înscriere. Nici măcar nu aveam repertoriul până atunci, nu știam nici poezii, nici povestiri, nici de ce mă încăpățânez să mă înscriu. Asta se întâmpla pe la finalul lui iulie. Pentru că sunt un om matur și foarte descurcăreț, mi-a luat O LUNĂ ȘI CEVA să pun toate actele în ordine și să fac rost de tot. Cred că nici dacă făceam actele pentru toți candidații nu-mi lua atât.

Scurt rezumat. Am plecat în Petroșani să-mi iau adeverința de la medicul de familie. Am mers tot în oraș să-mi legalizez diploma de Bac pentru că eram deja acolo și scăpam mai ieftin. Am uitat că trebuie să-mi legalizez și certificatul de naștere, mi-am amintit în timp ce eram în drum spre spital și încercam să conving pe cineva de acolo să-mi facă un consult ORL. Atât de bine i-am convins încât m-au poftit frumos afară și mi-au zis să mă întorc peste o săptămână. Nu aveam cum pentru că trebuia să mă întorc în București a doua zi, așa că mi-am băgat picioarele în consult și am zis că-l fac la cea de-a doua mea casă. Măcar m-am întors să-mi legalizez certificatul de naștere. Când am ajuns în București, am realizat că am uitat foaia matricolă în original, acasă. A trebuit să mă întorc după ea. Cu ajutorul mătușii mele, mi-am făcut și ORL-ul atunci. Cred că am mers acasă mai des decât în toți cei trei ani de studenție. Ah, am uitat să zic. În toată perioada asta, trenul avea rută ocolitoare, așa că în loc de cele șase ore pe care le făceam până în Petroșani, am făcut nouă. NOUĂ DOAR DUS. Iar eu am mers de peste patru ori acasă. Deci practic mă mutasem în tren.

După ce am avut gata dosarul, am început să-mi fac repertoriul. Am mers să-mi xeroxez monologul și mi-am uitat stick-ul la librărie. Mi-am cumpărat portofoliul și luasem prea puține folii, așa că a trebuit să revin. Am făcut peste cinci drumuri și acolo, mereu uitam câte ceva. Data viitoare vă zic și cum am căutat cărțile pe care trebuia să le citesc.

Stau atât de aproape de facultate, încât am făcut vreo 20 de minute pe jos, printre blocuri. Știm cu toții că în București, lucrul ăsta este un lux. Mă lăudam că ajunsesem bine, că nu era multă lume și că mergea repede. Vorbeam cu cei de la rând (până la urmă am stat două ore până să mă înscriu) că cel mai mare coșmar al meu ar fi să nu am ceva în dosar. Dar, hei, pentru asta este destinul. I-am întins secretarei dosarul și mi-a spus uitându-se fix la el, că nu am tot în el. Mai mult decât atât, nici măcar nu apăream înscrisă. M-au luat toate apele posibile și în mintea mea era doar: „Bravo, fata mea. Data viitoare uită-te și pe tine”.

M-am înscris atunci repede și am fugit în stație, la cealaltă facultate. Am trecut pe roșu, mai să mă calce mașinile, i-am făcut semn șoferului să nu plece fără mine, chiar dacă a pornit. Și astea doar pentru o adeverință. Am ajuns la facultate la 14:59, iar programul era până la 15:00.  Și după toate astea, secretara mi-a zis că nu poate să-mi dea nimic până a doua zi. Nu mă întristasem, măcar mai erau două zile de înscrieri.

Cum m-am mutat din vechea zonă, încă sunt stângace când trebuie să ajung undeva. A doua zi, m-am urcat în autobuzul greșit, am greșit metroul și am ajuns la Facultatea de jurnalism după o oră, cu toate că dacă luam ruta bună, în 30 de minute eram acolo. De la facultate, m-am întors la înscriere. N-am mai greșit autobuzul, dar când am văzut câtă lume era la coadă, mi-am luat inima în dinți, am profitat de faptul că aveam adidași comozi (în cazul în care sărea cineva la bătaie) și m-am băgat în față. Mi-am cerut scuze și, când mi-am lăsat ultima adeverință în dosar, îmi venea să plâng. Nu am făcut asta, am primit o legitimație de concurs în schimb.

Admiterea asta m-a scos din zona de confort în ultimul hal. De la faptul că am încercat să fac ceva singură, că m-am implicat în ceva cu totul, că am dat de toate situațiile posibile și le-am depășit până la urmă, că am făcut naveta cu trenul, că m-am certat cu doamnele de la spital, până la alergăturile după acte și ștampile. A fost o perioadă în care nu-mi păsa de nimeni și nimic, oricât de greu a fost drumul. Cred că îmi voi aminti toată viața cum, pentru câteva săptămâni, m-am simțit ca în piesele lui Caragiale.

***

You may also like

2 Comments

  1. Succes in noua etapă! Și cine știe poate primul rol va fi într-o piesă de Caragiale,tot ai antrenament! 😎🙃💖
    PS Cele mai frumoase amintiri sunt despre lucrurile pentru care ai pus suflet atunci când le-ai făcut. Doamne să îți scoată în cale oameni care să te ajute să scoți la iveală cea mai bună versiune a ta!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *