două săptămâni de admitere (10)

Ultimul atelier a fost interviul. M-am aranjat, am luat combinația mea de tricou alb simplu și un maieuț negru cu bretele, mi-am ondulat părul fir cu fir și mi-am pus pălăria neagră, cât să acopere rădăcinile proaspăt crescute. Aveam emoții, de obicei nu-mi place să vorbesc despre mine și nu știam exact ce întrebări vor fi, dar mi-am promis că voi fi sinceră și sigură pe mine. E mai simplu când ești cea care pune întrebările.

Am urcat din nou scările facultății, pentru ultima dată, am intrat împreună cu ceilalți candidați în sala de așteptare și simțeam cum îmi tremură picioarele. Cei care ieșeau, aveau și mai multe emoții. Ba că i-a întrebat despre ultima carte citită și nu știau dacă au făcut o impresie bună. Ba că i-a întrebat de unde vin și dacă e prima dată când dau examenul. Ba că li s-au părut examinatorii prea duri și serioși.

Habar n-aveam ce să mai cred. Plus că faptul că aveam numele cu „Ț” și eram printre ultimii, mă făcea să îngheț și mai rău. Îmi făceam scenarii o groază, nu mă simțeam pregătită cu fiecare secundă care trecea, nu mai știam dacă am citit vreodată vreo carte și simțeam că singurele filme despre care puteam povesti erau cele coreene, siropoase. Și când credeam că urmez și că se va termina, s-au mai lungit cu 30 de minute.

Când mi s-a strigat numele, îmi bătea inima de parcă aș fi alergat la un maraton. Am intrat în sală, din nou una cu pereții și podeaua de culoare neagră, cu două persoane care mă priveau fix, o femeie și un bărbat, cu un scaun în mijloc pe care m-am așezat de parcă nu voiam să deranjez pe nimeni. Mi-am spus numele și deja le-am captat atenția:

-Mă numesc Alexandra Țipțer și am 21 de ani.

-Țipțer? Ce nume e ăsta?

-Din câte știu e nume nemțesc. M-am născut în București, dar stau în Petroșani.

-Nemțesc, ești din Petroșani și stai în București? Stai că ne-ai încurcat de tot.

Am vorbit despre facultatea de jurnalism pe care abia o terminasem, despre părinții mei și fratele care stă în Anglia. Apoi mi-au zis „Mulțumesc” și eu „La revedere”. A fost un interviu ciudat. Mă așteptam să fie vorba despre de ce am ales facultatea, ce așteptări am de la ea și care sunt planurile mele. Să mă cunoască măcar puțin sau măcar să pară interesați. Dar cele 5 minute de stat între cei patru pereți m-au cam dezamăgit.

M-am întors spre casă cu gândul că aș fi putut spune mai multe, dar și cu ideea că mai erau 3 zile înainte ca totul să înceapă sau să se termine pentru mine. Urma ultima probă, cea a monologului, iar în mintea mea erau doar întrebări. Aveam să fiu studentă la actorie sau urma să mă întorc la viața mea, cea de dinainte de admitere?

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *