două săptămâni de admitere (11)

Deși admiterea a fost în septembrie și a început primăvara de curând, abia acum m-am adunat să pot să scriu ultima parte din experiența asta. Sunt mai lentă de fel, doar vin din Petroșani.

M-am îmbrăcat la ultima proba a admiterii la UNATC, la fel ca la prima. Speram să am starea pe care am avut-o atunci, să mă simt bine cu ce și cine sunt, indiferent de rezultat. Așa că am mers pe jos cele 20 de minute până la facultate, cu pălăria roșie pe cap și cu melodii din Soy Luna. Asta în timp ce mă întrebam cum va fi, dacă voi muri până acolo, dacă mă vor mușca cei 20 de câini de la casele de lângă. Mă obișnuisem cu drumul până acolo și speram să-l fac mai des.

Am ajuns și m-am simțit din nou ca la tăiere, într-o cameră la fel de neagră ca toate celelalte de până atunci, cu scaune pe margini. Mă jucam candycrush în prostie pentru că așa simțeam că-mi va mai trece stresul, dar mai rău îmi făceam. M-am gândit de acasă că poate nu era cea mai bună alegere tocmai sluga din Revizorul pentru monolog, dar mi se părea un personaj amuzant pe care îl pregătisem zile întregi. Cu răceală sau fără, cu picioare obosite sau fără, cu gânduri negre sau fără. Așa că m-am încăpățânat să nu-l schimb.

Plus că avea și pălărie, deci mergea la fix.

A venit rândul meu. M-am urcat pe scenă, și-mi bătea o lumină-n ochi de abia văzusem cei peste 20 de profesori care se uitau la mine și-mi analizau orice mișcare. Și dacă până atunci eram ca la tăiere, atunci murisem direct și urma să mi se facă slujba. Am lăsat portofoliul pe masa comisiei și m-am pus pe zis monologul, fără să par îngrozită de ochii care se uitau la mine ca la mucenicii lichizi din supermarket. Chiar dacă repetasem monologul timp de două săptămâni întruna, în ziua aia, am reușit să uit cam 30% din el. Asta în timp ce mintea mea încerca să rămână concentrată, să dau replicile în continuare, să rămân prezentă. Not.

Am primit apoi un text la prima vedere să-l citesc, doar că nu mai știam nici literele bine. Comisia m-a întrebat dacă nu văd la un moment dat. M-am bâlbâit de trei ori și am pocit un nume acolo, suficient cât să înceapă comisia să râdă și să las impresie. Am mai spus o poezie, iar unii profesori îmi zâmbeau drăguț, alții nici nu clipeau și mă priveau fix și ușor intimidant.

Cumva, am simțit că nu intru.

M-am întors după patru ore, timp în care m-am plimbat prin mall, aiurea, pentru că nu puteam să vin acasă, apoi am mers să văd rezultatul. Dacă e să fiu optimistă, am fost numărul 5. De la coadă la cap. A 100 și ceva, parcă, sub toate liniile posibile. NU AM INTRAT. Nu-mi este rușine de rezultatul meu, perioada pe care am trăit-o a fost super mișto, dezamăgirea mea destul de mare și instabilitatea de după și mai și. Dar teatrul a scos din mine ceva ce nici nu știam că există și m-a întors pe toate părțile.

Am plâns în drum spre casă și o săptămână după. Au fost zile în care nu puteam să mă ridic din pat, când nu aveam vlagă, nu le răspundeam alor mei pentru că nu simțeam nevoia să vorbesc cu nimeni. M-am oprit din mâncat sănătos și din gătit. Nu ieșeam cu prietenii și dădeam la o parte pe oricine încerca să se apropie.

Doar eu știu ce a fost acolo și cum am trăit lunile de după. Destul de dureros, dacă stau acum să mă gândesc, și devenisem destul de drama queen. Vocea mea critică îmi șoptea mereu că nu sunt suficient de bună și că nu voi fi, că nu am citit suficient și că nu am început să fac lucrul ăsta de mai devreme. Că n-am nicio șansă, că n-am lejeritatea și libertatea pe care o au actorii, că nu-s flexibilă în gândire și mișcări, că nu-s spontană decât cu maică-mea la telefon. Că-s doar o fată din Petroșani, venită în București să scrie, ajunsă după 3 ani de facultate nicăieri.

Luasem o pauză de la teatru până de curând. Nu mai mergeam la spectacole, nu mai făceam cursuri, nu mai simțeam să fac nimic. Câștigase maică-mea, care-mi spunea să-mi văd de viață în continuare, că teatrul este doar de moment, că nu înțelege de unde pasiunea asta bruscă, și că trebuie să fac un master, să mă pun pe picioare.

Doar că nu ni se potrivesc din nou gândurile. Și presimt că ne vom certa iar până în septembrie, când voi încerca din nou.

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *