două săptămâni de admitere (2)

Rămăsesem la momentul în care mi-am primit legitimația. Am avut fluturași când i-am simțit textura în mână, cu toate că în poză arătam de parcă eram constipată de 3 zile. Eram în sfârșit unul dintre candidații la UNATC, cam mic de înălțime, cu rădăcinile lăsate prea mult să crească și puțin împiedicat. Bine, foarte împiedicat. Primisem numărul 47 și cred că nici dacă aș fi ghicit numerele la Loto din prima încercare, nu m-aș fi simțit așa fericită cu numărul ăsta.

Dar înainte de asta, am avut o săptămână de peripeții cu maică-mea. A venit în București pe neașteptate și a zis că vrea să fie alături de mine în perioada asta, cu toate că o vedeam cum strâmbă din nas când îi spuneam unde vreau să dau la facultate. Pe bună dreptate! Nu toată ziua îți spune copilul că vrea să facă o a doua facultate, care nu are niciun fel de stabilitate sau viitor, ca prima. Mai ales după ce mi-a înșirat toate variantele ei de meserii, mă văzuse pe rând asistentă, doctor, psiholog și profesoară.

Fix cu două săptămâni înainte de admitere, am luat-o în căutare de cărți. Trebuia să citesc 5 piese de teatru, așa că am mers, ca orice om cuminte și responsabil, la librărie, să întreb de ele. „Reușisem să fac rost de acte, cât de greu să fie să găsești câteva cărți?!?”, îmi ziceam mereu, optimistă. Suficient de mult încât să circuli în tot Bucureștiul, ÎN TOT BUCUREȘTIUL, și să întrebi la fiecare librărie, de fiecare în parte. Ah, și să se mai uite și oamenii ciudat la tine de parcă vorbești cinci limbi străine în același timp.

Deja era ca o poezie.

– Aveți „Revizorul” de Gogol? Dar „A douăsprezecea noapte?” Dar „Steaua fără nume”? Dar „Avarul”? Nici măcar „Unchiul Vania?”

Am mers la toate librăriile Cărturești, Diverta și Librarium din MegaMall, Park Lake și Unirea, am încercat la librăriile de la Universitate și Unirii, la Anticariate, dar nimic. Ba chiar începusem să iau la rând oamenii care vindeau cărți pe stradă. Cu aceeași poezie.

– Aveți „Revizorul” de Gogol? Dar „A douăsprezecea noapte”? Dar „Steaua fără nume?” Dar „Avarul”? Nici măcar „Unchiul Vania?”

Știți, unii oameni se uită la Misiune Imposibilă sau se joacă jocuri lego, eu mă distram căutând cinci cărți prin tot Bucureștiul. În cele din urmă, am găsit doar 4 din cele 5, iar pe una am citit-o online. DA, după trei zile de căutări mi-am amintit că există Internetul. Le-am citit repede și chiar se mira și maică-mea de lucrul ăsta. După ce mi-a scos ochii că a dat o groază de bani pe ele.

Tot cu ea, am văzut și filmele. Ne luaserăm o cutie de înghețată la cornet de la Mega, cu unt și caramel, la 8 lei, ca săracele (dădusem deja bugetul pe cărți) și rumegam în fiecare seară, în timp ce derulau filmele. Tot 5 la număr. Comenta mai tot timpul. Îmi spunea că filmele astea o fac să creadă că o mor săracă de tot cu teatrul meu: actrița din „La Strada” murise după ce a fost abuzată emoțional și înnebunise, în Chicago arătau numai dansuri provocatoare și fuste scurte, iar în „De ce trag clopotele, Mitică” țipau personajele întruna. Not fair, UNATC! Măcar i-a plăcut Gară pentru doi și m-a tâmpit cu el ceva timp.

Maică-mea, după cum vă spuneam, a fost destul de reticentă la gândul că vreau să dau la teatru. Bineînțeles că trebuia să am un Gică Contra în familie, toți ceilalți membri mă încurajau cu asta, doar ea, se înfoiase ca un cocoș și nu o mai puteai schimba. Prima dată m-a certat. Mi-a zis că trebuie să mă angajez, că așa visătoare eram și cu scrisul și că fluturașii ăștia vor dispărea cu timpul. Mi-a zis că oamenii normali, fac niște cursuri de teatru, apoi își revin, nu se implică atât de mult. Ne-am certat vreo 30 de minute la telefon în ziua aia și vreo trei luni după. Eu o țineam pe a mea, ea pe-a ei. Apoi a acceptat. Am avut de lucru câteva luni, dar a meritat.

Când a venit la mine, să căutăm cărțile și să mă înțeleagă cu schimbarea asta de drum, am dus-o la un spectacol de teatru. Trebuia să-i arăt ce-mi plăcea și ce voiam să fac. O amenințasem din Petroșani că fac rezervare, iar cei care jucau erau proaspăt absolvenți ai facultății unde voiam să dau și eu. JACKPOT. 1000 DE PUNCTE. 7/49. Mi-a fost frică, recunosc. Frică să nu-i placă locul, piesa, actorii, să mă critice mai mult, mai ales că e zodia gemeni. Doar că spre surprinderea mea, îi plăcuse mai mult decât mie. A fost șocată două zile după și cred că și acum își amintește de piesă dacă o întreb în treacăt. Fusesem la „Caii la fereastră”, la Unteatru, iar actorii au fost superbi.

După piesă mi-a zis că am avut o sclipire în ochi pe tot parcursul ei și că nu mă mai văzuse așa niciodată. Că am fost prima care s-a ridicat să aplaude și atunci și-a dat seama cât de mult îmi place teatrul. Nu văzuse bine, s-au mai ridicat. Și a început să mă încurajeze. O aud și acum: „Dacă asta vrei să faci, încearcă, micuța mea.” M-a luat prin surprindere când spunea lumii că mă susține, că își schimbase părerea la 90 de grade, că spunea că nu toată lumea e capabilă să devină un actor bun și că am mult mult de muncă. Dar că e lângă mine. Recunosc, teatrul mi-a îmbunătățit relația cu ai mei. Mi-am dat seama ce norocoasă sunt că am părinți care mă încurajează indiferent de ce aleg să fac.

Drumul meu era mai mult mai simplu acum, cu gândul că am reușit să-mi conving părinții că-mi place mult meseria asta și că nu o pot lăsa așa pur și simplu. Adică, să fim serioși! O convinsesem pe maică-mea, încăpățânata de maică-mea, puteam să conving toată planeta.

***

You may also like

2 Comments

  1. Foarte frumos articolul! Desi este greu trebuie sa crezi in visul tau, dar nici sa uiti de realitatea din jurul tau! Ca om ce si-a urmat marele iti zic “Mult succes!“ si spune-ne cat mai repede deznodamantul!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *