două săptămâni de admitere (3)

Aveam gata toate actele. Rămăsesem singură în București și parcă auzeam întruna un ceas ticăind, cu toate că nu am unul. Eram foarte emoționată la gândul că voi face lucrul ăsta, cu toate că îmi îndoisem deja dosarul la un colț. Eram fericită totuși că nu vărsasem cafea sau suc pe el. Aveam gata și repertoriul. Îmi alegeam în fiecare seară câte o poezie de care îmi aminteam că-mi plăcea când eram mică sau pe care o mai făceam la școală. Povestirea am ales-o la fel, dar la monolog încă mai aveam dubii.

Îmi cumpărasem un dosar roșu pentru ele, să se asorteze cu pălăria mea preferată. Când mersesem în Petroșani după acte, îmi cumpărasem și o pereche de pantaloni negri, cam strâmți pentru corpul meu divin, cu un șnur care se lega în talie, și un tricou alb, simplu, cu o inimă conturată cu roșu în mijlocul lui.  Le-am probat pe toate acasă și le-am arătat alor mei ținuta de prima zi de admitere, bucuroasă, cu toate că arătam ca un mim.

După cum probabil știți din ce am mai scris în ultimul timp, m-am mutat din vechiul apartament. Am acum o cameră atât de mare încât mai glumesc și zic că-mi chem și vreo trei vecini să doarmă aici. E o sufragerie modernă, cu dulapuri de culoare închisă și un televizor care îi cam râde în nas celuilalt pe care îl aveam în locuința anterioară. Dacă ați vedea și cât praf se pune peste tot… Am acum un pat cam mare și jos, pe care sunt zile în care abia adorm și zile în care nu m-aș mai trezi, și o canapea pe care am pus o cuvertură în culoare pală.

N-am suportat camera asta multă vreme. Mi-a venit să-i dau foc, să o întorc pe toate părțile, să-mi lipesc poze sau amintiri pe pereți, nu-mi puteam pune nicăieri calendarul și mă enerva când o vedeam așa mare și GOALĂ. Cu toate astea, îmi plăcea când se lăsa seara. Cum am sufrageria, am și balconul. Mda, ce să zic, ȘI MAI MULT SPAȚIU, IEI. Ușa de la balcon mi-a fost timp de o lună de zile, de când începusem pregătirea intensă, meditator, profesor ajutător, prieten și spectator. Bine, geamul ușii de la balcon, în care mă vedeam seară de seară când repetam. Mă amuzam singură când mă bâlbâiam sau nu-mi aminteam vreun vers din poezii și mă gândeam mereu că poate este cineva în blocul de alături care se uită la mine seară de seară cum mă strâmb în geam. Ăsta da show.

Repetam așa: „Gândăcelul”, „Bivolul și coțofana”, „Gaița împodobită cu pene de păun”, „Doar una”, „Pe lângă plopii fără soț”. Deci practic numai poezii de grupa mică. Dar eram mândră că reușisem să le aleg și că reușisem să-mi fac un repertoriu de una singură (Inițial nici nu știam că trebuie scos la imprimantă și mă apucasem să repet cu titlu cu tot.)

„Bună ziua! Sunt Alexandra Țipțer și aș vrea să încep cu „Bivolul și Coțofana”, de George Topârceanu”, mă mai distram eu gândindu-mă că probabil voi uita și numele meu, dar al autorului.

Erau zile în care repetam poeziile în timp ce-mi săpuneam părul la duș sau zile în care mă trezeam cu gândul că voi recita din nou la geamul meu. Îmi luasem trei bilete noi la piese de teatru și îmi stricasem cam toți banii de mâncare pe ele, dar nu-mi păsa. Cumva, teatrul începuse să mă vindece fără să-mi dau seama. Și toată perioada în care repetasem de una singură prin casă, mă făcuse să-mi iubesc încet-încet, camera aia mare și goală care mi se părea atât de enervantă și să-mi îmbunătățesc relația cu ea. Din spațiul negru, plin de praf și prea mare, devenise locul în care fiecare colțișor avea o însemnătate. Devenise călduță.

Doar că ce să credeți? Trecuseră zilele, era deja 1 septembrie, pe 3 trebuia să mă înscriu, pe 7 începea prima probă, iar Ale, mâncase înghețată cu maică-sa toată săptămâna trecută și nu mai putea să vorbească din cauza răcelii. RĂCISE. Cu trei zile înainte de înscrierea la UNATC, Ale răcise. Și nu era ca și cum trebuia să recite, danseze, cânte și povestească în fața unei comisii de patru persoane.

***

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *