două săptămâni de admitere (5)

Ziua primei probe a fost una cu insomnii și bătăi de inimi la 03.00 dimineața. Mi-am pregătit hainele cu o seară înainte și le-am așezat pe canapea, gândindu-mă că se vor îndrepta până dimineață părțile șifonate. Îmi pregătisem și rucsacul cu portofoliul, după ce mai repetasem încă o dată poeziile și mă băgasem sub plapumă. Eram speriată și mă uitam la „Băieți de oraș”, deși era prima dată când făceam asta, de trei ani de când se tot face reclamă la serial.

M-am trezit de parcă așteptam cât mai repede să sune ceasul. Mi-am pus într-un bol iaurt natural, banană tăiată în patru, semințe de in și fulgi de porumb și am încercat să mă trezesc. De obicei, la mine funcționează cu mâncare, nu cu foarte cunoscuta cafea. Am început să mă pregătesc, să-mi ondulez părul, deși îl împletisem pe timpul serii, să-mi fac ochii cu rimel, cu toate că nu mai prea aveam, și să-mi îmbrac tricoul cu inimă roșie în mijloc pe care abia așteptam să-l port. Mi-am pus pălăria pe cap și am așteptat încă 15 minute pentru că eram gata prea repede.

Am mers pe jos până la facultate. Țin minte drumul și piesele din Soy Luna pe care încercam să le fredonez în timp ce mergeam, doar ca să-mi treacă din emoții. Mergeam încet pentru că știam că o să ajung prea repede și aici. Mă simțeam bine, cu toate că tremuram ca un jeleu când mă gândeam la cum va fi și cum mă voi comporta. Am ajuns mai bine decât mă așteptam, iar acolo studenții mai mari au avut grijă de noi să ne ghideze în săli.

Am urcat până la etajul 3, după ce am fost strigați pe rând, în ordine alfabetică, și simțeam cum mi se taie picioarele când am intrat în sala de așteptare. De data asta nu din cauza emoțiilor, ci din cauza scărilor prea multe. Îmi place să mănânc, nu și să dau jos, dacă înțelegeți. M-am așezat pe cel mai la îndemână scaun pe care l-am văzut și încercam să-mi păstrez calmul. Mă gândeam: Ce e mai nasol? Să fii primul care intră și să aștepți până la final rezultatele sau să fii ultimul și să stai cu emoțiile în gât până la final? Eu am simțit a doua variantă pe pielea mea.

Am încercat să vorbesc cu celelalte fete, care păreau și ele speriate ca mine. Povesteam de cât de groază ne e să cântăm sau de teama de a uita cumva un vers și a ne panica. După 10 minute de conversație, eram surori pe puțin. Priveam în camera aia plină de oameni talentați și mă gândeam ce mișto și rar e să poți trăi emoții din astea. Mă întrebam dacă vom fi cumva colegi din octombrie și chiar am început să ne jucăm Ninja la un moment dat. Simțeam fum de țigară în nări și un aer rece.

A venit și rândul meu. Am mai stat 10 minute pe coridor, așteptând să iasă celălalt candidat, un tip înalt, cu voce groasă, care-mi devenise amic, și mă plimbam dintr-o parte în alta. Pălăria roșie a avut și aici succes pentru că cei mai mari începuseră deja să o probeze. Când am intrat în sala în care era audiția, m-am topit. Am văzut o mini-scenă improvizată în mijlocul clasei, un scaun și patru profesori care se uitau în direcția lor. Am intrat încrezătoare și am lăsat portofoliul în mâna comisiei. M-am prezentat.

-Bună ziua! Sunt Alexandra Țipțer și am 21 de ani. Am terminat jurnalismul vara asta.

-Țipțer, ce nume frumos! În Sibiu înseamnă copil.

După ce că profesorul îmi pronunțase BINE numele de familie, mai îmi spunea și că e frumos. Îl așteptam pe Jugaru Șucaru să iasă de undeva, că mă simțeam ca la camera ascunsă. Am început cu ce-mi era mai groază. CÂNTĂCELUL. Îmi alesesem „Copilul care aleargă către mare” și cred că până am zis titlul, comisia din cealaltă sală mai evaluase un candidat. Cântec de la VAMA, cu toate că nu aveam voce neam, dar am zis că-i dau pe spate chiar și așa.

-Ție îți place să cânți? a întrebat unul dintre profesori, cu o privire blândă, înainte de a începe să cânt ceva.

-Da, dar acasă, am răspuns de parcă vorbeam cu maică-mea nu cu un profesor care urma să mă evalueze.

A râs.

Dintre poezii am ales „Bivolul și Coțofana”, normal. Recitam și mă gândeam că geamul balconului din camera mea s-a transformat brusc în patru persoane care râdeau copios la momentul meu. Și mă gândeam în același timp la ce cap aveam, să-mi aleg tocmai poezii de clasa 0. Alegerea comisiei pentru cea de-a doua poezie a fost „Pe lângă plopii fără soț”. Am înjurat în gând pentru că era poezia pe care voiam să o scot cu o zi înainte, din cauză că mereu mă enervam când o repetam și nu-mi plăcea. Ok, nu o suportam, fără motiv și habar n-aveam nici de ce o alesesem. Dar am dus-o la capăt, chiar și atunci când profesorii mi-au zis să-mi schimb starea și să nu mai par dezamăgită. Să fiu fericită că n-am fost cu prostul pe care îl doream, după cum spunea poezia. Au râs din nou când recitam.

La povestire, m-am așezat pe scaun, de parcă eram un Horațiu Mălăele, după ani de spectacole și săli pline, și începea să improvizeze. Eram în elementul meu, mă hipnotizase starea de bine, faptul că oamenilor din fața mea le plăcea și-mi dădeau încredere să mă depășesc. Eu. Eu care mă bâlbâi și la magazin când cer pâine. Ultima provocare a fost dansul. Mă rugasem să-mi cadă rock & roll pentru că este SINGURUL stil pe care îl știu cât de cât, în rest, sar când merg în cluburi și trebuie să dansez. Cred că nici dacă mergeam la Arsenie Boca nu aveam așa noroc să-mi pună fix genul ăla de dans. M-am unduit ca șarpele, am folosit toate mișcările pe care le aveam în cap și mă rugam să se oprească mai repede melodia că nu mai știam cum să mă mai mișc.

Cred că prima probă de admitere a scos la suprafață o Ale care mereu a existat, dar s-a ascuns și s-a baricadat de teamă. Am simțit cum am prins viață din nou și m-am colorat cu o fată care ar fi vrut de mult să-mi împrumute culorile, dar pe care o refuzam. Cam asta a făcut teatrul pentru mine într-o perioadă în care îmi era greu să mă ridic și din pat. Am mai așteptat încă 20 de minute, dar țin minte și acum cât de lung am respirat când am ieșit din sală. După puțin timp, studenții mai mari au venit și ne-au adus legitimațiile. Pe spatele fiecăreia scria dacă ai luat sau nu proba. Mi-am auzit numele, am mers după ea și am întors-o pe partea cealaltă.

Scria admis cu litere de tipar.

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *