două săptămâni de admitere (6)

Am țopăit până acasă și am vorbit la telefon tot drumul. Parcă aveam aripi pentru că de fiecare dată când pășeam, simțeam că zbor. Țin minte și acum că am ajuns acasă și mi-am încălzit repede supa cu găluști ca să ajut gâtul să se recupereze cât mai repede. Aveam nevoie de voce, nu? M-am pus pe notat detalii din filmele pe care le-am văzut și să-mi fac un fel de plan de cum ar trebui să cuprind totul în eseul meu. Urma examenul scris a doua zi. Mi-am luat cărțile și am mai dat cu ochiul peste ele, să-mi amintesc personajele, situațiile sau conflictele. Aveam să trec prin cele mai crunte momente din viață: TREBUIA SĂ NIMERESC 18 GRILE CEL PUȚIN. 18 grile și un eseu, o nimica toată pentru un examen la actorie, nu?!

N-am adormit decât pe la 02.00. Și ceasul a sunat la 07.00. Nu-mi simțeam corpul, aproape adormeam la loc și îmi era greu și să mă îmbrac, dar am ajuns din nou la fix. Am fost strigată din nou după numele de familie și a durat ceva pentru că Țipțer, nume cu Ț. Am intrat într-o clasă ca din Harry Potter, cu pereții și podelele de culoare neagră, vopsite cumva cu aceeași vopsea peste tot, după cum mi se părea. Pentru restul ar fi putut să arate nasol, sărăcăcios și nu foarte impresionant pentru cea mai bună facultate de teatru din țară. Pentru mine era  un fel de Camp Rock, Soy Luna sau ceva serial american pentru adolescenți de pe Disney. Ah, și așteptam să vină un Joe Jonas sau un prof mișto care să încurajeze elevii.

Am stat ceva după subiecte și m-am împrietenit cu un tip. Am vorbit despre cum întârzie și ne țin în suspans profesorii, despre cum nu vrem să ne pice „Gară pentru doi” sau „De ce trag clopotele, Mitică?” și cum 18 grile sunt too much pentru noi. Stăteam pe un scaun cam mic și alunecam din cauza pantalonilor din material subțire.

-Dacă ne dau „Gară pentru doi” sau „De ce trag clopotele, Mitică” nici nu știu pe care să-l aleg, că nu-mi place niciunul, spuneam eu în glumă, aranjându-mi pălăria mov strident pe care o cumpărasem recent pentru că o găsisem la reducere în mall.

10 minute mai târziu fix filmele astea erau scrise pe foaia de examen. Mă simțeam ca la Bac, dar am reușit până la urmă să fac un eseu de aproape 3 pagini pentru „Gară pentru doi”, storcând din mine toate cuvintele frumoase pe care le știam și toate numele pe care le reținusem. Chiar începusem să laud regizorul pentru dinamism și cadre fabuloase, cu toate că habar n-aveam ce ar trebui să scriu acolo. Dar terminasem jurnalismul, scrisul trebuia să fie punctul meu forte, nu?

Ca niciodată, am plecat printre primii. De obicei aștept să se golească toată sala, de frică să nu uit să scriu ceva și să-mi pară rău mai apoi. Mi-am scos ochii pe drum spre casă că sunt neatentă de fel și trebuia să mai verific grilele alea. Dar era deja prea târziu să-mi fac griji din cauza asta și m-am resemnat.

Terminasem examenul la 11.00, cu toate că începuse la 09.00 și ceva, eram deja acasă, mâncasem un bol cu struguri și mă uitam pe pereți. Voiam să dorm, dar nu puteam pentru că așteptam rezultatele de la ora 19.00. Îmi bătea inima de parcă pușcase un dop de șampanie lângă mine și nu-mi găseam locul în casă neam. Am încercat să fac ordine, dar m-am oprit după 10 minute. Am vrut să gătesc, dar mi-a fost prea lene să cobor la Mega după ingrediente, așa că am cedat. Am încercat să scriu, să mă uit la stand-up, să mă uit la un film, dar nu puteam face mai nimic. Așa că am luat cea mai matură decizie din viața mea: Am stat în pat, cu ochii în tavan, până la 18.00, făcându-mi tot felul de scenarii. De la cum să mă îmbrac, la vizualizarea drumului până acolo, la vederea rezultatului, la dezamăgirea că n-am intrat, la bucuria că am intrat, la teama că voi merge la ateliere.

În cele din urmă, am plecat spre UNATC, într-un tricou negru, vaporos. Mergeam să văd dacă am trecut de proba scrisă sau nu, de parcă îmi tăia cineva capul pe drum. Îmi făceam iar scenarii mii și mii.

Păi și dacă mă întorc acum acasă și nu intru, ce naiba fac cu viața mea? Nu o să mai trebuiască să repet „Gândăcelul”?!

Am ajuns în 15 minute, cu toate că fac 25 până acolo. M-au lătrat toți câinii de la casele de lângă și era să mă calce o mașină, dar în cele din urmă, ajunsesem în dreptul panoului. Mi-am căutat numele repede, cu toate că nu vedeam decât puncte albe și negre, ca atunci când se strică televizorul. Dar, eram acolo, printre cei admiși. Iar lângă, era un tabel cu zilele și atelierele care vor avea loc. Îmi venea să sar de bucurie, dar m-am limitat doar la a trimite mesaje neamului cu inimi și „AM LUAAAAAAAAAAAAAAAAAAAT” cât de repede puteam să nu se supere pe mine că le trimit unora mai rapid decât altora.

Am plecat cu gândul la zilele următoare, la câinii care mă așteptau lătrând printre case și la tipul pe care îl văzusem la intrarea în facultate, care semăna dubios de mult cu Matteo din Soy Luna. Și mă întrebam dacă e rândul meu să fiu un fel de Luna.

***

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *